Macroeconomie - Inflația
Având în vedere structura cererii agregate, creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o compun. Astfel, ea poate fi determinată de următoarele împrejurări:
- creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie; - creşterea investiţiilor efectuate de către firme, cu efecte productive întârziate; - creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale), în special a celor neproductive; - creşterea exporturilor, adică intrarea de devize străine suplimentare.
Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, următoarele:
- ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii; - acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş.a. - reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale.
Inflația
Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social.
Inflaţia prin costuri
Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate.
Definiție
Se poate constata că, faţă de cazul inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri antrenează, în general, scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă.
Inflaţia prin monedă
este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti. Acest lucru se întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari, iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei. De asemenea, atunci când apare un execedent masiv al exporturilor faţă de importuri, rezervele valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani, care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi scăderea vitezei de rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.
Politicile bugetar-fiscale
folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constuie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste".
În acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane:
inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată.
La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii:
preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor.
♦ Controlul ofertei agregate
presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. În acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel spus, în anumite situaţii, stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi, mai ales, bine ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflaţia.
inflaţia contemporană
reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei), fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor.
Inflaţia prin dezeconomisire
îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare.
Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:
• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, creîndu-se tensiuni inflaţioniste. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii, revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste. • creşterea excesivă a profiturilor. Fenomenul apare, de regulă, în situaţia firmelor mari, de monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la produsele vândute, preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici. • creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se referă, de regulă, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată). Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale, care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor. • politica amortizării accelerate. Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru prevenirea unei uzuri morale premature, conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. • presiunea fiscală ridicată. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte, care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora.
În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai importante:
• emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin monedă; • expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit; • scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin dezeconomisire.
Literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei:
• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate. • inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste. • inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din economii sunt substrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%). • megainflaţia, reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă, circa 395%. • hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuîndu-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici.
În final,
trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În acest context, nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.
Politicile monetare
vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei rezervelor obligatorii.
Inflaţie prin cerere.
Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.
politicile de combatere a inflaţiei
De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei. ♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare.
Inflaţia combinată
Distincţia între inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este greu de realizat în economia reală, întrucât ele se pot manifesta simultan. Unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor.
Sintetizând numeroasele opinii cu privire la inflaţia contemporană, se desprind unele caracteristici esenţiale ale acesteia, precum:
a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în raport cu alte monede; b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor; c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material, manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor economice; d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum).
Inflaţia prin credit
apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici, venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.