Eseuri

Baltagul (Personaj)

Gheorghiță Lipan este personaj secundar, masculin, individual și complex prin problematica pe care o propune. Prin intermediul caracterizării directe, realizate de narator, sunt evidenţiate aspecte care ţin de portretul fizic: „era un flăcău sprâncenat [...] întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i înfiereze mustăcioara". Mai mult, chiar și numele său, Gheorghiță, un diminutiv, demonstrează că acesta era un tânăr, abia ieșit din copilărie. Caracterizarea indirectă pune în lumină trăsăturile morale ale personajului, acestea putând fi deduse, de la faptele și comportamentul său, dar şi de la relația cu celelalte personaje, în special cu mama sa. În scrisoarea pe care tânărul i-o trimite mamei, se întrezăresc trăsături deosebite ale lui Gheorghiță, acesta dând dovadă de respect. „Dorul de casă" sugerează apropierea dintre el și familie, precum și sensibilitatea acestuia. Obișnuit să respecte cerințele părinților, acceptă să plece în căutarea tatălui: „ M-oi duce dacă spui". Așadar, putem urmări transformarea treptată a personajului, acesta parcurgând un drum al maturizării.

O scrisoare pierdută (Tipurile de comic)

Acţiunea piesei este divizată în patru acte, fiecare structurat într-un anumit număr de scene. Actul I cuprinde 9 scene, actul al II-lea - 14 scene, actul al III-lea - 7 scene, iar actul al IV-lea - 14 scene. Pe parcursul acestora întâlnim mai multe tipuri de comic. În primul rând, avem de-a face cu comicul de situaţie, realizat prin pierderea şi găsirea scrisorii, prin ipostaza ridicolă în care se află Caţavencu, personaj care pare a cădea în propria capcană. Comicul de situație este prezent și în deznodământ, când are loc împăcarea celor două grupări politice. Comicul de moravuri este obținut prin modul de pregătire și desfășurare a alegerilor, precum și a prezentării relaţiei dintre Tipătescu şi Zoe. Lipsa moralității domnește atât peste viața familială, cât și peste cea politică, dezvăluind dedesubturile ridicole și totodată întunecate ale societății vremii respective. Comicul de caracter se remarcă prin comportamentul personajelor precum Dandanache, Caţavencu sau Pristanda. Discrepanța dintre așteptările și comportamentul acestora, falsul patriotism al lui Cațavencu, neajunsurile lui Dandanache, odată cu viclenia acestuia. În ultimul rând, întâlnim comicul de limbaj și de nume, obținut prin ticurile verbale ale personajelor „Aveți puţintică răbdare", „Curat constituțional", pronunţarea greşită a unor cuvinte „remuneraţie", „famelie", „cioclopedica", „nifilist" și chiar cacofonii „să zică că nu le are". Comicul de nume evidențiază trăsătura dominantă de caracter sau rolul personajelor în desfășurarea evenimentelor. Spre exemplu, numele Trahanache provine de la cuvântul "trahana", o cocă moale, ceea ce sugerează că personajul este modelat de "enteres", iar Zaharia, zaharisitul, ticăitul. Nae, păcălitorul păcălit, Cațavencu, demagogul lătrător. Numele Dandanache vine de la "dandana", boacănă, gafă, nume sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile. Numele Farfuridi și Brânzovenescu au rezonanțe culinare, sugerând prostia.

Ion (Rezumat)

Acțiunea romanului începe într-o zi de duminica, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciuma din sat declanșează un adevărat conflict între cei doi. Tatăl Anei îl numește pe Ion „sărăntoc" și „tâlhar" pentru că face curte unei fete promise altuia, întrucât, Ana urma să se căsătorească cu George Bulbuc, un țăran înstărit din sat. Pentru că a fost făcut de rușine, Ion plănuiește să se răzbune și, la rândul său, îl face de rușine pe Vasile Baciu, lăsând-o pe Ana însărcinată. Astfel, îl determină pe tatăl fetei să accepte căsătoria. Dacă la început Ion are un comportament controlat față de Ana pentru că depindea de ea în vederea obţinerii pământurilor mult dorite, după căsătorie, văzând că nu le primește, Ion devine violent și brutal și nu mai ține cont nici de faptul că soția lui era însărcinată. Sătulă de dispreţul soţului, care văzându-și atins scopul își îndreaptă atenția înspre Florica, Ana decide să își pună capăt zilelor. Ulterior, moare și fiul ei, Petrișor, din cauza neglijenței. Moartea celor doi nu-i schimbă lui Ion planul de recuperare a iubirii, deși, între timp, Florica se căsătorise cu George Bulbuc. Finalul este unul tragic, întrucât îl prezintă pe Ion mimând o prietenie cu George doar pentru a fi mai aproape de Florica și pentru a-ṣi atinge obiectivul, însă este descoperit ṣi ucis cu sapa de acesta.

Riga Crypto și lapona Enigel (Elemente de structura)

Antiteza, procedeu de factură romantică, evidenţiază diferenţele dintre cele două lumi. Rugată de Crypto să renunţe la drumul său înspre soare „Lasă-l, uită-l Enigel", lapona mărturiseşte „Eu de umbră mult mă tem", lucru care marchează neputinţa de a se adapta mediului de viaţă prielnic lui Crypto. Crescută în zonele nordice, lapona doreşte o apropiere de soare: „Mă-nchin la soarele-nţelept". Drumul spre soare, simbolul idealului, al aspiraţiei spre absolut, se află în antiteză cu statutul de element vegetal al rigăi. Lapona conştientizează această discrepanţă, relevantă în acest sens fiind metafora: „La soare, roata se măreşte;/ La umbră, numai carnea creşte". În ceea ce privește elementele de versificație, măsura versurilor este variabilă, de la cinci la nouă silabe, iar rima este un amestec între rimă încrucișată, îmbrățișată și monorimă. Strofele sunt inegale ca lungime, având între patru și șapte versuri. Balada conține douăzeci și șapte de strofe, dintre care unele sunt catrene iar altele, cvinarii.

Povestea lui Harap-Alb (Elemente de structura)

Basmul „Povestea lui Harap-Alb" are ca temă principală lupta dintre bine și rău, încheiată cu victoria binelui. „Povestea lui Harap-Alb" include clasicele formule iniţiale, mediane şi de sfârșit. Textul începe cu "Amu, cică era odată..". În manieră simetrică, formula finală marchează părăsirea universului fictiv. „Iară la noi cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă". Reperele temporale și spațile sunt vagi, nedeterminate. Titlul, format dintr-un substantiv propriu, compus, reprezintă numele personajului principal, însă el are și o valoare simbolică. Fiind alcătuit dintr-un oximoron care concentreză esența binelui și a răului, Harap, rob, Alb, stăpân, această structură formată din doi termeni, simbolizează, de fapt, un nou botez al eroului și o nouă identitate dobândită în momentul nesocotirii sfatului părintesc și al ascultării de spân. Perspectiva narativă este obiectivă cu focalizare externă și viziune "din spate", întrucât narațiunea este heterodiegetică, fiind scrisă la persoana a III - a. Naratorul este omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune, uneori subiectiv. Creangă utilizeaza triplicarea, triplarea situațiilor, astfel că eroul nu are de trecut doar trei probe, ci mai multe serii de probe. În basm, sunt prezentate numerle magice, simbolice: 3, 12, 24 și obiectele miraculoase, unele fiind grupate câte trei "trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă".

Enigma Otiliei (Concluzie)

Concluzionând, caracterul modern al romanului pune în lumină viziunea despre lume a scriitorului. Astfel, romanul „Enigma Otiliei" impresionează prin modernitate şi prin complexitatea personajelor sale.

Ion (Concluzie)

Concluzionând, creaţia lui Liviu Revreanu, „Ion", este un roman realist obiectiv, cu caracteristici moderne, prin care autorul a reuşit să creeze iluzia vieţii autentice.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Secvente)

Din punctul de vedere al compoziţiei, textul poetic este constituit din trei secvenţe lirice. Incipitul reia asocierea din titlu ṣi o reconfirmă cu ajutorul verbelor la formă negativă: „nu strivesc", „nu ucid", „nu sugrum". Acestea din urmă surprind refuzul de a descifra tainele universului, menţionate prin intermediul unei enumeraţii de simboluri: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte.". Tainele înṣirate simbolizează natura, cunoaṣterea, iubirea ṣi moartea, iar poetul, alege intensificarea lor cu ajutorul imaginaţiei, nu „uciderea" lor prin utilizarea raţiunii: „ṣi nu ucid/ cu mintea tainele". Caracterul confesiv al poeziei este observabil prin utilizarea formelor pronominale de persoana I: „mea", „eu", „mei", dar și a verbelor la persoana I: „strivesc", „ucid", „sporesc", „îmbogățesc", „iubesc". De asemenea, folosirea repetată a pronumelui ,,eu" subliniază faptul că eul-creator îṣi expune propria concepţie despre rolul artei în lume. În cea de-a doua secvenţă, seria de antiteze pune în lumină modul în care poetul se raportează la creaţie. Astfel, lumina „altora" este cea care „strivește", contribuind la reducerea misterelor prin încercarea de a descifra „vraja nepătrunsului ascuns". Conjuncția adversativă „dar" din versul „dar eu" evidenţiază rolul creatorului ṣi subliniază importanţa cunoaṣterii luciferice prin care misterul este amplificat: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină". Comparația cu luna care „nu micșorează", ci „mărește și mai tare taina nopții" este menită să clarifice rolul poetului în lume. A treia secvenţă a poeziei este concepută sub forma unei concluzii introduse prin conjuncția „căci". Astfel, poetul reafirmă intensificarea misterului prin creaţie, metafora „ṣi tot ce-i ne-nţeles/ se schimbă-n ne-nţelesuri ṣi mai mari" fiind relevantă în acest sens. Finalul marchează existenţa unei relaţii de simetrie în raport cu incipitul prin reluarea unor metafore care sugerează iubirea creatorului faţă de creaţia sa: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte".

O scrisoare pierdută (Caracterul circular)

Fiind o operă cu un caracter circular, Trahanache reia în finalul comediei constatarea de la început: „Ce lume! Ce lume!", sugerând faptul că societatea este coruptă, iar interesul personal este prioritar.

Luceafăr (Elemente de structură #1)

Finalul este unul tragic, întrucât îl prezintă pe Ion mimând o prietenie cu George doar pentru a fi mai aproape de Florica și pentru a-ṣi atinge obiectivul, însă este descoperit ṣi ucis cu sapa de acesta. Ion este personajul principal al romanului întrucât participă la toate momentele acțiunii, atenția autorului este îndreptată

Povestea lui Harap-Alb (Personaj)

Harap-Alb este personajul principal al operei, deoarece participă la toate momentele acţiunii și atenţia autorului este îndreptată asupra sa. Totodată, este şi un personaj eponim, căci numele său dă titlul operei. Se poate totuşi observa că personajul este atipic. Nu se remarcă doar prin vitejie şi forţă supranaturală, ci şi printr-un comportament firesc, fiind respectuos, milos, sensibil, harnic, temător uneori, naiv şi slab alteori. Harap-Alb este caracterizat în mod direct de mai multe instanţe narative. Din perspectiva auctorială, Harap-Alb este „fiul craiului, boboc în felul său...", „credul", „naiv". Sf. Duminică i se adresează cu apelativul „luminate crăişor", şi-l consideră „slab de înger", „mai fricos decât o femeie", „găină plouată". Calul evidențiază şi el un defect al personajului: „nu te ştiam aşa de fricos". Caracterizarea indirectă dezvăluie trăsăturile personajului prin faptele, gesturile, felul său de a vorbi sau din relaţiile pe care acesta le are cu celelalte personaje ale romanului. Trăsăturile personajului se relevă pe durata întregului drum iniţiatic pe care îl are de străbătut şi de-a lungul căruia Harap-Alb dă dovadă atât de calităţi, cât şi de defecte. Calităţile de care dispune, inteligenţă, înţelepciune, răbdare, prietenie și receptivitate, îl ajută să depăşească cu bine toate probele la care este supus. De remarcat este şi fidelitatea personajului, deoarece nu divulgă identitatea Spânului, respectându-şi jurământul dat. Prietenos şi vesel din fire: „Râzi tu, râzi, Harap-Alb", eroul îşi păstrează totuşi firea nobilă, atrăgând admiraţia celor din jur prin tot ceea ce face.

Luceafăr (Elemente de structura #2)

Hyperion ia parte la o poveste de dragoste atipică, întrucât se îndrăgostește de o pământeană. Aceasta provine dintr-o familie nobilă „din rude mari, împărătești", fiind corespondenta Luceafărului pe pământ. În Univers, statutul lui Hyperion este superior altor entități, cu excepția Demiurgului, care se situează deasupra lui în ierarhie. Nepotrivirea dintre cei doi îndrăgostiți este cauzată de faptul că fiecare dintre ei provine dintr-o lume radical diferită de lumea celuilalt „Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă,/ Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă". Autorul îl caracterizează drept strălucitor, chipeș „pe mări/ Răsare şi străluce", „Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale", dar rece și incapabil de a dobândi căldura sufletească specifică ființelor umane „Un mort frumos cu ochii vii". Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm că aceasta se construiește simetric, în jurul antitezei romantice, care duce la nașterea unor relații de opoziție: terestru, cosmic, real, ireal, sus, jos. Structura este una clasică, formată din 98 de catrene structurate în patru tablouri, care se desfășoară pe două planuri - cosmic și terestru.

Riga Crypto și lapona Enigel (Concluzie)

În concluzie, „Riga Crypto și lapona Enigel" este o baladă modernă în care Ion Barbu transpune realitatea concretă într-un univers fantastic. Incompatibilitatea dintre o fiinţă vegetală şi o fiinţă umană este creionată într-un mod original de-a lungul tablourilor poetice, poezia lui Barbu reuşind să impresioneze cititorul.

Ion (Personaj)

Ion este personajul principal al romanului întrucât participă la toate momentele acțiunii, atenția autorului este îndreptată asupra sa, iar acțiunile celorlalte personaje sunt influențate de comportamentul său. Totodată, este un personaj eponim, deoarece numele său este același cu titlul romanului. În ceea ce privește caracterizarea directă, observăm că portretul personajului se conturează din perspectivă auctorială: „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut". Personaj rotund, Ion evoluează pe parcursul romanului. Iniţial, pare un tânăr plin de calităţi. Spre exemplu, Zenobia, mama lui Ion, știe bine că „băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu". Considerat un băiat inteligent ṣi bun la carte de către învăţătorul Herdelea, Ion este „mai deştept decât toţi băieţii din Pripas", învățătorul voind să facă din el „domn". Cu toate acestea, Ion este nevoit să întrerupă studiile, deoarece cheltuielile erau mult prea mari pentru familie. George Bulbuc, principalul său rival, îl vede pe Ion ca fiind „arţăgos ca un lup nemâncat", în timp ce Vasile Baciu îl consideră o „fleandură", „sărăntoc" sau „calic țanțoș". Cu ajutorul caracterizării indirecte sunt scoase în evidență trăsăturile personajului pornind de la faptele, gesturile și felul său de a relaționa cu celelalte personaje ale romanului. Deși e harnic, isteț și chipeș, Ion este umilit și desconsiderat doar pentru că este sărac, motiv pentru care își dorește să își depășeacă statutul social. Acesta vede în Ana, o fată bogată din sat, soluția pentru a-și depăși condiția, iar această aspirație îl determină chiar să renunțe la dragostea pentru Florica și să o ia în căsătorie pe Ana. Imediat ce se vede în posesia pământului lui Vasile Baciu, Ion se simte în sfârșit așezat în ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersului lui, mai legănat și vorba mai apăsată.

Povestea lui Harap-Alb (Rezumat)

La început, Harap-Alb este fiul cel mai mic dintre cei trei băieți ai unui crai dintr-un ținut îndepărtat. Fratele craiului, Verde-Împărat, domnea într-o altă împărăție și avea trei fete, dar niciun moștenitor pe linie masculină, care să urce într-o zi pe tronul lui. Așadar, el își roagă fratele să-i trimită pe cel mai vrednic dintre fiii săi. Pentru a decide care dintre cei trei era cel mai vrednic, craiul pune la cale un test. Astfel, acesta se deghizează, îmbrăcându-se în piele de urs, surprinzându-l pe fiecare dintre cei trei fii ai săi când aceștia trec pe sub un pod. Primii doi se sperie și nu duc la bun sfârșit misiunea pusă la cale de tatăl lor. Singurul care trece testul craiului este mezinul. Acesta este ajutat de Sfânta Duminică, o bătrână înțeleaptă care îl sfătuise să plece la drum cu hainele, armele și calul tatălui său, din vremea tinereții acestuia. Înainte de plecarea către tărâmurile lui Verde Împărat, craiul își avertizează fiul cel mic să se ferească de Omul Roș și de Omul Spân: ,,să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân, [...] că sunt foarte șugubeți". Pe drum, însă, tânărul se întâlnește chiar cu Omul Spân, care îl înșală. Acesta minte, spunându-i fiului de crai că se afla în „țara spânilor", unde avea nevoie de îndrumări suplimentare pentru a se descurca. Fiind încă neobișnuit să înfrunte lumea reală, el acceptă ajutorul spânului, care se preface că dorea să-i fie slugă. Spânul îl păcălește, convingându-l de îndată, să coboare într-o fântână pentru a se răcori. Acolo, acesta îl abandonează pe fiul de crai, obligându-i să îi dezvăluie identitatea, precum și destinația lui. Furându-i identitatea, Spânul îl transformă în slugă și îi dă numele de Harap-Alb, spunându-i că, pentru a-și redobândi originile, trebuia să moară și să învie. Spânul îl supune pe Harap-Alb la numeroase încercări care reprezintă probele drumului său inițiatic, acesta implicându-se în maturizarea eroului. Astfel, fiul de crai se vede nevoit să aducă salăți din Grădina Ursului, pielea cu pietre prețioase din Pădurea Cerbului, precum și pe fata Împăratului Roș. Împăratul îndepărtează, însă, pretendenții la mâna fetei lui, prin proba casei de aramă, ospățul și alegerea macului de nisip. Urmează fuga nocturnă a fetei, care se transformă în pasăre, proba ghicitului și proba impusă de fata însăși. Harap-Alb trece toate aceste probe, care constituie calea spre maturizarea eroului. El nu reușește să depășească aceste greutăți de unul singur, ci ajutat de o sumedenie de personaje fabuloase: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, calul, furnicile, Sfânta Duminică și Crăiasa albinelor. Întors la curtea Împăratului Verde însoțit de fata Împăratului Roș, Harap-Alb are de încheiat o ultimă socoteală cu Spânul, pe care îl demaschează. Acesta, însă, răspunde prin tăierea capului eroului. Acesta ar fi putut reprezenta sfârșitul vieții lui Harap-Alb, dar fata Împăratului Roș îl învie utilizând o serie de obiecte magice, făcând ca acesta să învie după ce murise, astfel încât recuperarea propriei identități devine posibilă. Acesta este un simbol al formării personalității eroului, astfel încât numai prin detașarea de cel care fusese odinioară va putea deveni viteazul demn de a urca pe tronul împărăției. Spânul este omorât de calul lui Harap-Alb, iar Harap-Alb primește drept răsplată mâna fetei Împăratului Roș, alături de împărăția unchiului său.

Baltagul (Rezumat)

Nechifor Lipan, plecat la Dorna pentru a cumpăra oi, este ucis, încălcându-se astfel legile morale. Vitoria, soția sa, cunoscând drumul pe care soțul ei trebuia să îl străbată, își dă seama că absența acestuia nu are justificare, astfel că îngrijorările încep să o macine. Fiind înzestrată cu înțelepciune, Vitoria merge la părintele Dănilă pentru a primi sfaturi de la acesta. Mai mult, disperată fiind, se hotărăște să meargă și la vrăjitoarea satului, la baba Maranda, însă informațiile obținute de la aceștia nu îi alină neliniștile sufletești. Având presimțiri negative și vise care prevesteau moartea soțului ei, Vitoria decide să plece în căutarea lui Nechifor Lipan. Calculând bine lucrurile, ea îl cheamă acasă pe Gheorghiță, fiul ei, pentru a o însoți pe drumul care duce la aflarea adevărului. Nu pleacă înainte de a se supune unui ritual, ținând post douăsprezece vineri. Pe Minodora, fiica sa, o duce la mănăstire. Deși viscolul iernii ar fi putut stopa căutările celor doi, aceștia nu se dau în lături și, datorită înțelepciunii Vitoriei, aleg drumul parcurs de Nechifor: Bicaz, Călugăreni, Fărcașa, Vatra Dornei, Borca și Sabasa. Unind și punând cap la cap toate informațiile obținute, Vitoria își dă seama că au existat doi oieri care l-au însoțit pe Nechifor Lipan, aceștia cumpărând o parte din turma de oi. Astfel, Nechifor nu mai ajunsese în Sabasa. Drumul dintre Suha și Sabasa este refăcut de personaje până când Lupu, câinele lui Nechifor, găsește osemintele acestuia într-o prăpastie. Aflat pe un drum inițiatic, pentru Gheorghiță momentul critic îl constituie chiar găsirea osemintelor tatălui său și coborârea în râpă. Având puterea să respecte tradițiile, eroina organizează priveghiul soțului, ajutată fiind de cârciumar și de soția acestuia. Deși este răpusă de durere, Vitoria nu se lasă până când nu sunt demascați și făptașii crimei. Astfel, după înmormântare, scena praznicului îl pune pe Gheorghiță în situația de a înfăptui dreptatea. Povestind toate evenimentele trăite de soțul ei, ca și cum ar fi fost acolo, Vitoria reușește să îi înspăimânte pe cei doi ucigași ai lui Nechifor, Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, aceștia mărturisind fapta comisă. Finalul romanului oglindeṣte înfăptuirea dreptăţii de către Gheorghiță prin omorârea lui Calistrat Bogza. Celălalt răufăcător, Ilie Cuțui, este arestat, astfel că din această experiență adevărul iese la lumină. Întrucât viața merge mai departe, tânărul Gheorghiță, depășind situațiile conflictuale, devine acum stâlpul familiei, evoluția și transformările sale de la adolescență până la maturitate oferind operei statutul de bildungsroman.

Rolul notațiilor autorului

Notațiile autorului sunt elemente specifice textului dramatic și se mai numesc indicații scenice sau didascalii. Aflate între paranteze, acestea reprezintă singura intervenție în text a dramaturgului, făcând legătura între literalitate și teatralitate. În textul dramatic, notațiile autorului oferă informații suplimentare despre decor, despre vestimentație ajutând la punerea în scenă a textului. În textul fragmentar prezentat selectat din opera Z, acestea notează succint detalii privind decorul (ex.de citate), elemente nonverbale, precum: limbajul trupului, gesticulaţia, mimica, mersul-exemple pentru fiecare. Totodată, acestea surprind şi elementele paraverbale, care fac referire şi la manifestările involuntare ale unor emoţii, ale unor stări de spirit: tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul. Textul dramatic fragmentar selectat din opera X este semnificativ pentru prezentarea acestor notații pe care autorul le face, deoarece conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.

Moara cu noroc (Detalii)

Nuvela „Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, de factură realistă întrucât pune accentul pe cunoașterea sufletului omenesc. A fost publicată pentru prima dată în anul 1881, în volumul de debut intitulat „Novele din popor". Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii. Acţiunea nuvelei se concentrează în jurul unui singur fir narativ, iar accentul cade nu pe desfăşurarea întâmplărilor, ci pe evoluţia personajului principal.

Moara cu noroc (Personaj)

Personaj principal, masculin și individual, Ghiță este caracterizat atât în mod direct, cât și indirect. Majoritatea trăsăturilor sale se deduc, însă, din faptele, vorbele și gândurile personajului. Cizmarul Ghiță, devenit hangiu la „Moara cu noroc", este, la început, un soț și un tată iubitor, un om simplu, dar cu dragoste de familie și caracterizat de dorința de a reprezenta un bun exemplu pentru copiii săi. Iniţial, dorinţa de îmbogăţire este firească, ea nedepăṣind limitele normalului. Apariţia Sămădăului determină dezumanizarea gradată a protagonistului, acesta devenind slab, lipsit de demnitate. Pe parcurs, caracterul lui Ghiță este întunecat de patima banului, acesta din urmă, treptat, parcurge un drum al dezumanizării iremediabile, naratorul subliniind involuţia personajului, momentul în care regretă fiind prea târziu pentru ca lucrurile să revină la normal, iar Ghiță se transformă, dintr-un om harnic și iubitor, într-un adevărat criminal. Ghiță este atras de afacerile necurate ale lui Lică și ajunge să fie implicat într-un jaf ṣi o crimă, dând apoi socoteală autorităţilor. De asemenea, fiind lipsit de tărie morală, Ghiţă acceptă să îṣi arunce soţia în braţele lui Lică, înstrăinându-se definitiv de aceasta: „Joacă muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe.".

Enigma Otiliei (Personaj)

Personaj principal, masculin, Felix este participant la acțiune fiind un personaj complex prin problematica pe care o propune. Prezentat încă din primul capitol al romanului, Felix Sima este un orfan încredințat de către Iosif Sima lui Costache Giurgiuveanu, „unchiul" său. Moș Costache devine tutorele personajului care, ajuns în București, urmează cursurile Facultății de Medicină. Trăsăturile lui Felix sunt evidenţiate atât prin metoda caracterizării directe, cât şi prin cea a caracterizării indirecte. Caracterizarea directă este realizată de către naratorul omniscient, acesta punând în lumină portretul fizic al personajului: „fața îi era juvenilă sau prelungă, aproape feminină", „cu șuvițe mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă", „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean". Trăsăturile morale ale personajului sunt expuse tot de narator, în mod direct: Felix era ambițios, cu o voință de fier, întrucât „voia să ajungă doctor mare". Acesta avea „o fire libertină" și era „un om disciplinat". De asemenea, părerea celorlalte personaje, expusă în mod direct ne ajută să îl cunoaștem mai bine pe Felix, acesta având în ochii celorlalți un statut superior, fiind un „intelectual". Pascalopol îl consideră „un om cu desăvârșire", Otilia îl vede mai mult ca pe un copil sau frate, iar Aglae îl consideră un candidat în plus la moștenirea averii bătrânului. Cu toate acestea, Aglae observă și calități deosebite în studentul de la medicină, el alegându-ṣi un domeniu „care cere mulți ani". Chiar și Felix e conștient de acest aspect, însă nu se dă în lături de la muncă, având un țel înalt, după cum putem deduce din autocaracterizare: „să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios". Prin caracterizare indirectă, pornind de la gesturi, comportament, relaţiile cu celelalte personaje, sunt reliefate şi alte trăsături de personalitate. Cu un spirit de observație puternic dezvoltat, Felix se dovedește a fi un personaj care are o gândire rațională, fiind mereu în căutarea certitudinilor. Captivat de Otilia, îi mărturisește acesteia că o iubește, însă răspunsul primit nu este cel așteptat, Otilia făcând aluzie la bogăția lui Pascalopol: „iubirea e un cuvânt mare, dar apoi vezi că singură n-ajunge". Fiind lucid, având o minte sclipitoare ṣi o gândire rațională, el înțelege că într-o societate mediocră sentimentul de iubire nu îl poate împlini, căsătoria fiind doar o modalitate de supraviețuire. Prin căsătoria cu fiica unei personalități cunoscute în acea vreme, Felix își face intrarea „într-un cerc de persoane influente". Comportamentul inexplicabil al Otiliei rămâne pentru Felix un mister, lăsându-i sufletul tulburat.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului în raport cu universul diegetic, viziunea lui asupra lumii. În textul...scris de...perspectiva narativă este una ...(subiectivă/obiectivă), întrucât narațiunea este...(homodiegetică/heterodiegetică) fiind scrisă la persoana...(I/III-exemple de verbe și de pronume). Perspectiva obiectivă din textul dat presupune un narator obiectiv, care știe mai mult decât personajele și redă evenimentele fără să se implice afectiv. Prin urmare, în textul...naratorul este unul omniscient și omniprezent, textul având focalizare externă și viziune ,,din spate''. Perspectiva subiectivă din textul dat presupune un narator subiectiv, care este și personaj și se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar din acest motiv lumea prezentată cititorului se înfățișează dintr-un singur unghi. Prin urmare, în textul...naratorul este subiectiv și uniscient, textul având focalizare internăși viziune ,,cu''.

Riga Crypto și lapona Enigel (Detalii)

Poemul alegoric, interbelic „Riga Crypto şi lapona Enigel" de Ion Barbu, publicat în în anul 1930, face parte din volumul intitulat „Joc secund". Acesta a fost descris de către Ion Barbu ca fiind „un Luceafăr întors". Poezia poate fi încadrată în modernismul interbelic, trăsăturile acestui curent literar fiind observabile la nivelul poemului.

Luceafăr (Detalii)

Poemul filosofic și romantic „Luceafărul" de Mihai Eminescu a fost publicat pentru prima dată în anul 1883, în almanahul societății literare „România Jună". Este considerat de către criticii literari ca fiind cea mai reprezentativă și complexă creație a autorului, întrucât conține toate temele prezentate în operele eminesciene. În primul rând, „Luceafărul" aparține romantismului prin tematica sa. Este vorba despre o poveste de dragoste imposibilă, care se desfășoară în circumstanțe deosebite între o fată de împărat și cel mai strălucitor astru de pe bolta cerească.

Plumb (Rezumat)

Poezia se deschide cu motivul somnului „Dormeau adânc sicriele de plumb", un alt simbol al morții la nivel spiritual, alături de sicrie, care sugerează moartea fizică. Termenul „plumb" se repetă obsesiv, de 6 ori în cele doua catrene, alături de alte cuvinte din câmpul lexical al morții „sicrie", „funerar", „cavou". Eul liric menționează singurătatea „Stam singur în cavou... și era vânt...", evidențiind astfel alienarea resimțită față de lumea în care trăiește. Disperarea poetului se concretizează în repetatele încercări de a comunica, „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am început să-l strig". Florile sunt, în general, un simbol al fertilității, al creativității. Somnul „pe flori de plumb" sugerează opusul acestor calități, simbolizând înăbușirea creativității artistului într-o lume sumbră, străină.Pe lângă imaginile vizuale întunecate „funerar vestmânt", „flori de plumb", „sicriele de plumb", Bacovia utilizează imagini auditive „scârțâiau coroanele de plumb" și tactile „era frig", „era vânt". Poezia Plumb conține mărcile lexico-gramaticale ale eului liric și dovedește lirismul subiectiv prin folosirea verbelor și pronumelor la persoana I singular: „meu", „am început", „să strig", „stam singur". Folosirea oximoronului „flori de plumb" sugerează povara care apasă într-un spațiu asfixiant, iar culoarea cenușie a metalului denotă deprimarea și oboseala psihică. De asemenea, solitudinea reiese din sintagma „stam singur", angoasa și nevroza sunt sugerate de folosirea verbului „scârțâiau", disperarea reiese din folosirea verbului „strig", iar crisparea psihică este sugerată de „coroanele de plumb", „cavou", „funerar veșmânt". Metafora aripilor de plumb care atârnă nu duce la salvare, ci din contră, dovedește faptul că aripile sunt frânte.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Detalii)

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga, un binecunoscut poet și filosof român, publicată în anul 1919, face parte din volumul de debut „Poemele luminii" și este o artă poetică modernă. Poezia aparține curentului literar modernist prin tematica sa. Astfel, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" are drept temă predominantă atitudinea eului liric în fața marilor mistere universale.

Plumb (Detalii)

Poezia „Plumb" de George Bacovia a fost publicată pentru prima dată în anul 1916, în volumul cu același nume. Astăzi, Bacovia este fără îndoială privit drept cel mai mare simbolist român. Poezia aparține simbolismului, iar acest lucru este scos în evidență prin folosirea simbolurilor și prin cromatică. Discursul poetic este construit sub forma unui monolog, textul poetic sugerând o stare sufletească de disperare, izolarea și neîncrederea în sine a poetului.

Testament (Detalii)

Poezia „Testament" de Tudor Arghezi, publicată în anul 1927, face parte din volumul de debut „Cuvinte potrivite" și este o artă poetică, întrucât ilustrează viziunea despre lume cu ajutorul lirismului subiectiv. Poezia poate fi încadrată în modernismul interbelic, trăsăturile acestui curent literar fiind observabile la nivelul poemului.

Relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice

Poezia...scrisă de...este un text liric în care se exprimă, în mod direct, idei/sentimente de...în legătură cu ... Tema poeziei este...(natura/iubirea împlinită/neîmplinită, trecutul, trecerea timpului) așa cum reiese din prezența motivelor ..., elementelor din câmpul lexical al... Discursul liric este unul confesiv (dacă identificăm verbe/pronume de persoana I-exemple)/adresat (dacă identificăm verbe/pronume de persoana a II-a-exemple), obiectiv (dacă nu apar mărcile anterioare, persoana I/a II-a), eul liric transmițând...Sentimentele din text sunt de...(nostalgie, melancolie, veselie, neliniște, detașare), eul liric aflându-se în ipostaza ...(romanticului, îndrăgostitului) așa cum reiese din versurile ... Textul poetic este dominat de expresivitate, aceasta realizându-se prin intermediul figurilor de stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul epitetului/personificării/...(exemple) se sugerează/se face trimitere la/este conturată...(fiecare figură de stil trebuie comentată). De asemenea, imaginile artistice: auditive.../vizuale...indică/exprimă... Întregul mesaj poetic, cu ajutorul mijloacelor artistice, are capacitatea de a exprima încărcătură afectivă/... .

O scrisoare pierdută (Actele)

Primul act al comediei prezintă personajele: Ștefan Tipătescu, prefectul județului și Pristanda, polițistul. Aceṣtia citesc un articol din ziarul „Răcnetul Carpaților", în care guvernul este acuzat că a lăsat județul în „ghearele unui bampir". Discuția celor doi evidențiază faptul că misiunea de polițist nu-i ușoară. Lucrurile încep să se precipite atunci când vine vorba despre o scrisoare de amor pe care Zoe Trahanache a pierdut-o. Această scrisoare ar fi fost adresată lui Ștefan Tipătescu, însă soția lui Zaharia Trahanache o pierde, scrisoarea ajungând la Cetățeanul turmentat. Profitând de slăbiciunea Cetățeanului turmentat, Cațavencu îl invită „la o țuică" și reușește să-i fure documentul. Acesta consideră că postul de deputat poate fi obținut mai ușor prin intermediul șantajului, comicul de limbaj sugerând, indirect, prostia: „vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici". Așadar, Cațavencu ajunge în posesia scrisorii de amor mult căutate de Zoe și se foloseşte de acest „avantaj". Actul II prezintă o nouă numărare a voturilor, cu o zi înainte de alegeri și confruntarea celor două tabere politice, alcătuită, pe de o parte, din Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache, Zaharia Trahanache, aflați în opoziție cu Nae Cațavencu, proprietarul ziarului „Răcnetul Carpaților". În acest act, acțiunea evoluează în funcție de apariția și dispariția scrisorii și încercările zadarnice ale lui Pristanda de a obține scrisoarea. Ștefan Tipătescu cere arestarea lui Cațavencu, însă Zoe se opune și îi cere lui Tipătescu să îl susțină pe Cațavencu, pentru a recupera scrisoarea. Tipătescu îi promite lui Nae Cațavencu diferite funcții, care nu sunt luate în calcul de acesta din urmă. În acest timp, pe fondul agitației create de scrisoarea pierdută, relevantă este și scena în care Farfuridi și Brânzovenescu sunt gata să facă o reclamație la „Centru", întrucât se tem de trădare. Decid să trimită o scrisoare anonimă și primesc drept răspuns varianta alegerii unui nou candidat. Actul III plasează acțiunea în sala mare a primăriei, acolo unde au loc discursurile candidaților. Discursul lui Cațavencu provoacă confuzie: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.", iar al lui Farfuridi e incoerent: „...sau să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica". Atunci când se anunță câștigătorul, toată lumea este uimită: Agamiță Dandanache este noul ales. Cațavencu încearcă să vorbească public despre scrisoare, însă nu reușește să demonstreze nimic. El a pierdut pălăria în care se afla scrisoarea, aceasta ajungând din nou la Cetățeanul turmentat, care i-o înapoiază destinatarei. Actul IV face lumină printre personaje. Scrisoarea ajunge înapoi la Zoe, sugerând circularitate, datorită drumului parcurs: Zoe-Cetățeanul turmentat-Cațavencu-Cetățeanul turmentat-Zoe. Tot aici sunt clarificate lucrurile cu privire la alegerea candidatului surpriză, Dandanache. Acesta a fost trimis de la Centru, având o poveste asemănătoare: găsise o scrisoare în buzunarul „unui om însemnat". Astfel, capacitatea de disimulare a lui Cațavencu este uimitoare, acceptând să conducă festivitatea în care triumful lui Dandanache nu este întâmplător. În final, liniștea se așterne peste situațiile conflictuale și toți sunt fericiți, într-o atmosferă de sărbătoare.

Luceafăr (Elemente de structura #3)

Totodată, tema și viziunea despre lume sunt evidențiate prin secvența din finalul poemului. Luceafărul conștientizează diferențele dintre el și fata de împărat și își acceptă soarta. De această dată, el privește cu dispreț omul comun, care este incapabil să-și depășească limitele: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Căci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece". În ceea ce privește elementele de versificație, poemul este alcătuit din 392 de versuri împărțite în 98 de catrene. Ritmul este iambic și se distinge prin tonalitatea sa ascendentă. Acest tip de ritm este caracteristic mesajelor pesimiste, melancolice. Rima este încrucișată, iar măsura este de 7-8 silabe. La nivel poetic, alternanța tonurilor minor și major accentuează opoziția planului terestru cu cel cosmic.

Luceafăr (Tablouri)

Primul tablou începe cu formula particulară a basmului: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată", iar următoarele versuri o prezintă pe fata împăratului îndrăgostindu-se de Luceafăr. În vis, cei doi sunt legați de o iubire puternică. Pentru a răspunde invitației fetei de a coborî în lumea ei, Luceafărul ia forma unui „tânăr voievod", fiu al cerului și al mării și îi propune acesteia să-i fie mireasă. Tânărul îi propune fetei să locuiască în palatele de mărgean de pe fundul mării, dar ea îl refuză. Fata de împărat îl cheamă din nou pe Luceafăr „în casă și în gând" pentru a-i lumina viața, iar el acceptă și această nouă chemare. De data aceasta se întrupează ca fiul soarelui și al nopții, într-un „mândru chip" cu „ochii mari și minunați". Fata îi refuză din nou invitația de a merge cu el în ceruri, iar în schimbul dragostei sale îi cere Luceafărului să-i promită că renunță la nemurire în favoarea vieții terestre. Tema iubirii o regăsim și în cel de-al doilea tablou, care ilustrează într-un plan terestru idila dintre fata de împărat, pe nume Cătălina și pajul Cătălin, între cei doi legându-se o dragoste lumească. În ceea ce privește tabloul al treilea, aici poetul prezintă călătoria spre infinit pe care o face Luceafărul în căutarea Demiurgului, locul în care spațiul e nemărginit și timpul este nesfârșit. Apoi are loc conversația acestuia cu Demiurgul, în care îl roagă să îl dezlege de nemurire. Demiurgul respinge cererea Luceafărului, care acum este numit Hyperion, de a-l dezlega de nemurire, încercând să-l convingă de apartenența acestuia la un întreg și de faptul că întreruperea existenței unui element din acest ansamblu ar duce la degradarea întregului. Creatorul îi explică opoziția dintre condiția umană și cea divină și îi oferă în schimbul condiției de muritor capacitatea de a putea descifra secretele lumii sau puterea de a deveni conducătorul lumii. În ultimul tablou, cel de-al patrulea, poetul revine la cadrul terestru, iar de această dată este prezentat cuplul Cătălin-Cătălina, într-o atmosferă romantică, în lumina lunii, „sub șirul lung de mândri tei". Cătălina este conștientă de condiția ei și îi cere Luceafărului să-i lumineze norocul, dar el refuză să o mai asculte, amintindu-i acesteia de restricțiile sale pământești și de caracterul instabil al muritorilor. Astfel, hotărârea Luceafărului pentru nemurire și singurătate este definitivă.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Personaj)

Prin urmare, caracterizarea directă a lui Ștefan Gheorghidiu este realizată de el însuși. Astfel, analizându-și viața, protagonistul constată că nu este deloc fericit: „Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit". Fire meditativă, acesta nu se poate adapta social și nu îi plac petrecerile. În momentul în care bănuiește că Ela îl înșală, protagonistul este copleșit de incertitudine, neliniște și suspiciuni. Plecarea la război scoate în evidență curajul acestuia. În ceea ce privește felul în care este văzut de celelalte personaje, doamna în vârstă, anonimă îi spune: „Dumneata ești dintre cei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre aceia care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare". De asemenea, soția sa, Ela, subliniază profunzimea ființei sale: „Ești de o sensibilitate imposibilă". De asemenea, Ștefan Gheorghidiu însuși este conștient de felul în care ceilalți îl văd: „Aveam o reputație de imensă răutate, [...] mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter".

Ion (Tipologie)

Putem observa faptul că Ion face parte din tipologia ţăranului sărac, dar harnic, care râvneṣte să deţină cât mai mult pământ, într-o societate în care lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane. Ion este un flăcău harnic și muncitor, pentru care posesiunea pământului devine un scop primordial. Putem spune că personajul lui Rebreanu impresionează nu doar prin complexitatea sa, ci și prin autenticitate, el fiind un produs al societăţii în care trăieṣte.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Detalii)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman interbelic, subiectiv, realist, modern și psihologic scris de Camil Petrescu. Acesta a fost publicat pentru prima dată în anul 1930. De asemenea, romanul este construit în jurul temei războiului, ilustrând violența luptei prin experiențele trăite de personajul principal în timpul Primului Război Mondial. Romanul este specia genului epic în proză, de dimensiuni ample, a cărei acțiune este deosebit de complexă și se desfășoară pe mai multe planuri narative.

Riga Crypto și lapona Enigel (Rezumat)

Riga Crypto, „regele-ciupearcă", nu este denumit astfel în mod întâmplător, întrucât este descris drept „Crai Crypto, inimă ascunsă". Nu „înflorește", adică nu-și exprimă sentimentele fățiș, ducând o existență retrasă. Cu toate acestea, se îndrăgostește de o ființă umană: lapona Enigel. Trecând prin tărâmurile unde trăia ciuperca, lapona se oprește să-și adape renii și cade într-un somn adânc. Asemeni poemului „Luceafărul", opera de față prezintă întâlnirea celor două ființe incompatibile în vis, întrucât comunicarea lor este imposibilă în viața reală. Astfel, Crypto încearcă s-o convingă pe Enigel să părăsească mediul propriu, încălzit de soarele la care fata aspira neîncetat, și să i se alăture în „răcoarea" ce caracteriza lumea lui „Lasă-l, uită-l, Enigel,/ În somn fraged şi răcoare". Fata refuză chemarea lui Crypto „Eu de umbră mult mă tem,/ [...] Mă-nchin la soarele-nţelept", înțelegând că fiecare dintre ei are nevoie de ceea ce îl înspăimântă și îl distruge pe celălalt, negându-i însăși natura. Văzând acestea, ciuperca încearcă în zadar să-și depășească limitele, expunându-se la razele solare. Rezultatul este departe de cel pe care Crypto și-l dorise, devenind ciupercă otrăvitoare „Şi sucul dulce înăcreşte!/ Ascunsa-i inimă plesneşte". El se transformă într-o victimă a încercării de depășire a propriei condiții, care presupune limite stricte „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure,/ Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă". Prima parte a poemului reprezintă cea dintâi poveste şi cuprinde patru strofe. Având rolul unui prolog, această parte a baladei este rama poveştii spuse ulterior de menestrel. Acesta din urmă este un cântăreţ popular care, „La spartul nunţii, în cămară.", e rugat de un „nuntaş fruntaş" să cânte despre povestea laponei Enigel şi a rigăi Crypto. Epitetul ,,trist" atribuit menestrelului şi dorinţa nuntaşului referitoare la ton „Azi zi-mi-l stins, încetinel" conferă acestei prime părţi o uşoară melancolie, propice relatării unei poveşti de dragoste neîmplinite. Cea de-a doua parte este cea corespunzătoare poveştii spuse de menestrel, fiind formată dintr-o serie de secvenţe poetice care urmăresc evoluţia relaţiei dintre cele două personaje. Primele secvenţe poetice surprind portretul rigăi şi al laponei, dar şi o scurtă creionare a lumii din care provine fiecare. Astfel, aflăm despre Crypto că „Împărăţea peste bureţi", acest statut de fiinţă superioară în cadrul lumii sale nefiindu-i însă suficient, căci Crypto se opune destinului care i-a fost hărăzit şi refuză să înflorească. Epitelele „sterp" şi „nărăvaş" atribuite lui Crypto de către „răi ghioci şi toporaşi" evidenţiază tocmai împotrivirea ciupercii şi pun în lumină tema modernă a baladei. Asemenea lui Crypto, lapona este stăpână a regnului său, superioară celorlalte făpturi, însă, spre deosebire de acesta, epitetele specifice ei sunt „mică, liniştită", semn că e înzestrată cu înţelepciune. Mai mult, dacă riga Crypto locuieşte într-o lume supusă umidităţii şi a umbrei permanente, lapona merge „Prin aer ud, tot mai la sud", în căutare de soare şi lumină. În continuare, semnificative sunt cele trei chemări prin care Crypto încearcă s-o atragă pe lapona în lumea lui, dar şi refuzurile acesteia, ea conştientizând imposibilitatea unei astfel de relaţii.

Enigma Otiliei (Rezumat)

Romanul Enigma Otiliei, structurat în douăzeci de capitole, este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc parcursul personajelor, prin acumularea detaliilor. Trei planuri narative sunt aduse în discuție: planul lui Felix, secondat de planul familiei Tulea și, separat, planul lui Stănică. Un alt element reprezentativ pentru încadrarea textului în curentul literar realist este simetria incipit-final, Felix Sima, personaj reflector, descrie detaliat strada Antim. Pespectiva asupra străzii este diferită: în incipitul romanului Felix este proaspăt absolvent de liceu, acesta are rolul de a introduce cititorul în universului operei. Personajele sunt introduse în text prin pretextul narativ al jocului de table/cărți. In epilog, câțiva ani mai târziu, Felix se întalnește în tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, devenind soția unui conte exotic. Astfel, Otilia pentru Felix rămâne o imagine a eternului feminin, pe când Pascalopol o consideră o „enigmă". Finalul este o tehnică de construcție, specific realistă,care estompează distincția ficțiune/realitate. Acesta are rolul de a scoate cititorul din universul operei și de a-l readuce în realitate. Astfel, drumul din final reprezintă revenirea lui Felix, după trecerea anilor, pe strada Antim, în dreptul casei abandonate a lui Costache Giurgiuveanu. Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. Direct sau indirect, acest personaj hotărăşte destinul celorlalte personaje.

Testament (Strofe)

Strofa a doua conturează imaginea cărţii ca „hrisov", adică document fundamental al existenţei şi suferinţei strămoşilor. Ea conține o adresare directă către cititor, făcută de către eul liric: „Așeaz-o cu credință căpătâi". Cea de-a treia strofă are ca idee centrală ilustrarea poeziei ca lume obiectuală: „sapa" devine „condei", iar „brazda" devine „călimară". Munca poetului este comparată cu truda înaintaşilor ţărani, lucrători ai pământului, datorită efortului considerabil depus. Metafora „cuvinte potrivite" dezvăluie poezia ca meşteşug, ca efort poetic ce necesită timp îndelungat. Strofa a patra constituie o confesiune lirică ce arată funcţia moralizatoare a artei „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră". A cincea strofă ilustrează ideea transfigurării socialului în estetic. Astfel, durerea şi revolta socială sunt concentrate în poezia simbolizată de metafora „viorii", instrument reprezentativ pentru universul ţărănesc. Tot aici, Arghezi transpune estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseți şi preţuri noi". De asemenea, în concepţia argheziană, creaţia poetică reprezintă o modalitate de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor". Ultima strofă evidenţiază ideea că muza „domniţa" pierde în favoarea meşteşugului poetic: „Întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea". Poezia este atât rezultat al inspiraţiei, al harului divin „slova de foc", cât şi rezultatul trudei poetice „slova făurită". Condiţia poetului este sugerată de versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte", creatorul fiind un „rob" aflat în slujba cititorului „Domnul".

Riga Crypto și lapona Enigel (Elemente de structura)

Tema baladei este inadaptabilitatea, iubirea interzisă a două fiinţe provenind din lumi diferite, este una de factură modernă, ea reflectând concepţia poetului potrivit căreia nimeni nu poate evada din limitele propriei existenţe. Titlul baladei anticipă relaţiile de opoziţie pe care este construită poezia prin menţionarea personajelor principale, nişte fiinţe care aparţin unor lumi opuse: riga Crypto, reprezentant al regnului vegetal şi lapona Enigel, reprezentantă a umanităţii. Astfel, titlul evidenţiază rolul central pe care îl au cele două personaje în transmiterea mesajului poetic. Fiind o operă modernistă, poemul nu expune semnificaţiile, ci le ascunde, descifrarea lor fiind sarcina cititorilor. Simetria este oferită de deschiderea și închiderea poeziei cu evocarea celor două nunți: cea umană și cea vegetală. Astfel, Riga Crypto se transformă, sub influența soarelui, într-o ciupercă otrăvitoare, căsătorindu-se cu „măsălariţa mireasă", o plantă toxică din regnul lui, cu care este compatibil.

O scrisoare pierdută (Elemente de structura)

Tema piesei este reprezentată de demascarea prostiei umane și a ipocriziei, pe fondul agitației și forfotei campaniei electorale. Acțiunea se petrece în trei zile, „în capitala unui județ de munte", timpul și spațiul nefiind precizate. Destinată reprezentării pe scenă, dovadă fiind didascaliile, principalul mod de expunere al comediei este dialogul, prin intermediul căruia personajele schimbă replici și își prezintă opiniile și intențiile. Titlul operei anticipează intriga comediei, fiind alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, articulat nehotărât, „O scrisoare" cu precizarea că poate fi vorba de orice scrisoare, urmat de adjectivul provenit din participiu „pierdută" si face referire la pretextul dramatic sub care se desfășoară întreaga acțiune a comediei. Prin intermediul scrisorii, și mai exact, a pierderii nefericite a acesteia, are loc o confruntare de tip politic, iar scrisoarea devine obiectul unui șantaj. Titlul subliniază ironia faptului că o simplă scrisoare poate declanșa un scandal de proporții, care influențează soarta politică a unei întregi regiuni.

Testament (Elemente de structura)

Tema poeziei este însuși procesul de creaţie, prezentat în două forme: ca meşteşug şi ca moştenire. Mesajul pe care Arghezi îl transmite în „Testament" este legat de responsabilitatea artistului de a-și onora strămoșii, fără de care creația lui nu ar fi fost posibilă, dar și de a lăsa o moștenire spirituală urmașilor, în vederea asigurării unei baze solide pentru clădirea de idei noi. Titlul este format dintr-un singur substantiv comun nearticulat și desemnează actul prin care bunurile unei persoane sunt lăsate succesorilor după moarte. În opera de față este vorba despre o moștenire de tip spiritual, testamentul având valoare pur simbolică. Beneficiarii moștenirii sunt cititorii, dar şi ceilalţi poeţi, care urmează a se inspira din munca predecesorilor. Astfel se prezintă creerea unei relații spirituale între generații. Textul poetic este conceput în forma unui monolog liric, adresat cu o tonalitate părintească de către eul liric unui fiu spiritual, cititorul, „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte" în care eul poetic își exprimă atitudinea și concepțiile față de scopul artei, descriind drumul anevoios pe care opera de artă îl parcurge în stabilirea legăturilor între generații. Versurile poeziei continuă ideea lansată din titlu și prezintă concepția poetului despre artă, cuvântul fiind rezultatul trudei, dar și al harului divin. Fiind o specie a genului liric, tema poeziei este evidențiată prin utilizarea imaginilor artistice vizuale, auditive, olfactive, cuvintele căpătând, astfel, semnificații inedite. În fond, cuvântul este atotputernic, după cum mărturisește poetul însuși: „Le-am prefăcut în versuri și-n icoane./ Făcui din zdrențe muguri și coroane". Printre capacitățile cuvintelor argheziene se numără și posibilitatea de pedepsire sau alinare: „Am luat ocara, și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.". De asemenea, nu lipsesc trimiterile la Biblie, conform căreia „la-nceput a fost cuvântul". Cuvintele au har deoarece vin de la Dumnezeu, rolul urmașilor fiind acela de a păstra cuvintele: „Hotar înalt, cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale.". Caracterul confesiv al eului liric este element specific lirismului subiectiv şi modernismului, acesta fiind observabil la nivelul poeziei prin intermediul verbelor și pronumelor la persoana I singular: „am prefăcut", „voi lăsa", „făcui", „am ivit", „eu", „mea", dar și prin adresările directe: vocativul „fiule", precum și pronumele și verbele la persoana a II-a: „așaz-o", „să urci", „tine", „te". Limbajul poetic este și el de factură modernă. Astfel, acesta se caracterizează prin ambiguitate și expresivitate deosebită.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Elemente de structura)

Tema poeziei evidențiază confesiunea poetului cu privire la marile taine ale lumii, iubirea fiind unul dintre pilonii principali în cunoașterea poetică. Din iubire pentru lumea din care face parte, poetul alege protejarea misterului. Titlul poeziei ilustrează caracterul de artă poetică modernă al acesteia. Alcătuit dintr-o metaforă revelatorie, titlul conține pronumele personal „eu", verbul la forma negativă „nu strivesc" și metafora „corola de minuni a lumii", aceasta sugerând tainele universului pe care poetul doreṣte să le protejeze. Specifică modernismului, metafora revelatorie din titlu are rolul de a contura opţiunea pentru cunoaṣterea luciferică. Întrucât cunoașterea este elementul central prezent în cadrul operei, Blaga o prezintă în două ipostaze: cunoașterea paradisiacă și cea luciferică. Primul tip de cunoaștere este caracteristic oamenilor de știință și are ca scop descoperirea tainelor universului. Cel de-al doilea este cunoașterea de tip poetic, ce are în vedere protejarea acestor taine. Această cunoaștere se remarcă în poezie ca alegere a eului liric, prin intermediul negațiilor „nu strivesc", „nu ucid", „nu micșorează" aflate în antiteză cu verbe precum „sporesc", „îmbogățesc", „iubesc". Eul liric alege să înțeleagă lumea care îl înconjoară prin sporirea tainelor acestuia, prin explorarea cunoașterii de tip luciferic, în detrimentul cunoașterii paradisiace. Opoziția dintre „lumina mea" și „lumina altora" reflectă separarea dintre eul liric și lumea preocupată de cu totul alt tip de cunoaștere. Astfel, aflăm că modul de raportare al eului liric la lumea înconjurătoare diferă radical de cel al „altora", care preferă gândirea rațională, logică, văzută ca fiind limitată.

Plumb (Elemente de structura #1)

Tema poeziei o constituie nefericirea poetului care trăiește într-o societate lipsită de aspirații, superficială și sufocantă. Influențele simboliste pot fi observate foarte ușor, întrucât este redat un univers morbid, în care poetul este condamnat să trăiască și să simtă presiunea unei lumi comune, banale, dezinteresate de valorile adevăratei arte. Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv comun, iar în sens denotativ, el denumește un metal gri, foarte greu și închis la culoare. Sensul conotativ al titlului se referă la valoarea de motiv central, precum și de simbol al cuvântului „plumb". Astfel, plumbul simbolizează apăsarea sufletească și starea de melancolie a eului liric, apăsat în permanență de greutăți existențiale. Poezia este alcătuită din două catrene, construite pe baza cuvântului „plumb. În cele două strofe se prezintă câte un plan al existenţei: primul exterior, caracterizat de un decor sumbru: „cavou", „sicrie de plumb", „coroanele de plumb", „mort", şi al doilea, interior, provocat de sentimentul de iubire, care produce dezamăgire, tristețe: „Dormea întors amorul meu de plumb".

Moara cu noroc (Elemente de structura)

Tema principală a nuvelei este dezumanizarea omului în fața banului. Nu întâmplător, opera începe cu un sfat înțelept rostit de bătrâna soacră a protagonistului: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia: ci liniştea colibei tale te face fericit". Traseul personajului principal ilustrează tocmai dorinţa de a urca în ierarhia socială, indiferent de mijloace, întrucât este vorba despre o nuvelă psihologică. Titlul nuvelei „Moara cu noroc" este același cu numele hanului situat la o răscruce de drumuri, iar precizarea nu este întâmplătoare, pentru că marchează, totodată, o răscruce în destinele eroilor. În cazul acesta, moara este un loc blestemat, diabolic, care va „măcina" destinul personajelor, iar norocul pe care îl aduce este doar aparent. În esență, ea este purtătoare de ghinion. Având o construcție circulară, nuvele începe și se termină cu vorbele soacrei lui Ghiță, din incipit: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit". Acesta este prologul nuvelei și sintetizează părerea bătrânei despre decizia cizmarului, Ghiță, de a lua în arendă hanul „Moara cu noroc", urmând ca întreaga familie să își desfășoare existența acolo. Perspectiva narativă este obiectivă cu focalizare externă și viziune "din spate", întrucât narațiunea este heterodiegetică, fiind scrisă la persoana a III - a. Naratorul este omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune. În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc este așezată la răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase. Acțiunea se desfașoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Georghe până la Paștele din anul următor.

Baltagul (Elemente de structura)

Tema romanului este reprezentată de universul rural ṣi prezintă societatea arhaică în toată complexitatea ei. Așadar, sufletul țăranului moldovean nu se lasă influențat de apariția elementelor moderne în societate, căci orice încercare de a încălca legile unei lumi tradiţionale va fi aspru pedepsită, după cum putem observa urmărind destinul lui Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, ambele personaje având un destin tragic din cauza făptuirii răului. Titlul are o semnificație deosebit de importantă, cuprinzând cele două idei principale a romanului: cea a înfăptuirii crimei, precum și cea a justiției „reparatoare" drept consecință. Baltagul este un topor cu două tăișuri, de el legându-se o serie de legende. Astfel, se spune că, atunci când este folosit în scop justițiar, pe baltag nu rămân urme de sânge. În romanul de față, această armă simbolizează justiția, fiind și instrumentul prin care se înfăptuiește dreptatea. Perspectiva narativă este obiectivă cu focalizare externă și viziune "din spate", întrucât narațiunea este heterodiegetică, fiind scrisă la persoana a III - a. Naratorul este omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune. Timpul este cronologic, evenimentele având loc din toamnă până în primăvară. Anul acțiunii nu este dezvăluit întrucât autorul lasă ca evenimentele romanului să aibă valabilitate în orice perioadă. Dimensiunile operei „Baltagul" sunt ample, astfel încât opera este organizată în șaisprezece capitole, de-a lungul cărora sunt urmărite două coordonate principale: aspectul realist al romanului și cel mitic.

Moara cu noroc (Rezumat)

Tema se reflectă în cadrul operei prin intermediul conflictului dintre Ghiță și Lică Sămădăul, personajul negativ al operei. Acesta din urmă este un porcar bogat, care își obținuse averea fiind implicat în diverse fărădelegi. Lică era un individ periculos, cunoscut în tot satul pentru atitudinea lui sfidătoare și violența cu care alegea să rezolve o problemă atunci când balanța nu se înclina în favoarea lui. Folosindu-se de acest statut impunător, el îl șantajează pe Ghiță, obligându-l la diverse sarcini ce presupuneau, oferirea informațiilor privind oamenii care veneau la „Moara cu noroc". Ghiță are o atitudine duală față de această situație dificilă, întrucât se teme de Lică, dar în același timp este foarte tentat de recompensele promise în schimbul acestei „colaborări". Când, însă, „parteneriatul" devine dificil pentru Ghiță, se declanșează conflictul dintre cele două personaje. Intervine, cu această ocazie, și conflictul interior, care are loc în sufletul lui Ghiță, când acesta acționează împotriva firii sale, sfârșind prin a regreta pactul încheiat cu Lică. Simte că-și trădase familia, de care se consideră nedemn, nemaiputând reprezenta o sursă de siguranță și stabilitate pentru cei pe care-i iubea. Întrucât „Moara cu noroc" este o nuvelă psihologică, acțiunea acesteia urmărește conflictul interior al personajului, împreună cu declinul acestuia, atât din punct de vedere moral, cât și spiritual.

Enigma Otiliei (Elemente de structura)

Tema viața citadină a burgheziei bucureștene, precum și ideea paternității sunt puse în lumină într-un mod inedit, cu ajutorul tehnicilor moderne utilizate de autor. Inițial, romanul s-a numit „Părinții Otiliei", titlul reprezentând o aluzie la felul în care fiecare personaj determină soarta fetei. Schimbarea titlului în „Enigma Otiliei" mută, însă, accentul pe misterul eternului feminin, simbolizat de Otilia. Comportamentul enigmatic al acesteia contribuie masiv la construirea misterului din jurul protagonistei. Perspectiva narativă este obiectivă cu focalizare externă și viziune "din spate", întrucât narațiuna este heterodiegetică, fiind scrisă la persoana a treia. Naratorul este omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune, uneori subiectiv. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a gesturilor. Fiind un roman realist, modern dar şi bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix, impresia de autenticitate este conferită de caracterul realist al romanului, dar şi de analiza psihologică a personajelor. Modernitatea constă în influențele de tip balzacian conform cărora „zeul la care se închină toți este banul".

Ion (Elemente de structura)

Temele principale sunt reprezentate de goana după avere si lumea satului, autorul prezentând universul rural în toată complexitatea lui, insistând asupra modului în care societatea poate influența viața țăranului ardelean. Așadar, autorul scoate foarte bine în evidență faptul că lumea satului funcționează după legi nescrise, iar soarta personajelor este puternic influențată de barierele pe care le ridică societatea. Titlul ales de Liviu Rebreanu nu este lipsit de semnificație. Autorul are intenția de a face din Ion tipul țăranului din Ardeal și, totodată, de a scoate în evidență evoluția lui spre un personaj atipic, puternic individualizat. Perspectiva narativă este obiectivă cu focalizare externă și viziune "din spate", întrucât narațiunea este heterodiegetică, fiind scrisă la persoana a treia. Naratorul este omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune. Pământul este văzut ca un element care face diferența între cei bogați și cei săraci, iar orice încercare de depășire a condiției sociale va fi aspru pedepsită, după cum putem observa urmărind destinul tragic pe care îl are personajul principal. Mai mult, caracterul monografic al romanului, dar ṣi plasarea exactă în spaţiu reprezintă alte dovezi ale viziunii realiste a scriitorului, care prezintă tema rurală cu minuţiozitatea unei camere de filmat care înregistrează fiecare amănunt. Intrarea în spaţiul ficţional este realizată prin urmărirea drumului de ţară care conduce cititorul în satul Pripas. Crucea de tinichea ruginită pe care este răstignit Hristos stă la intrarea în lumea satului, anticipând astfel soarta tragică a personajelor. Astfel, sunt evidenţiate unele episoade specifice universului rural: petrecerile duminicale, obiceiurile legate de botez, nuntă, înmormântare etc. Un exemplu relevant este reprezentat de hora descrisă chiar în expoziţiunea romanului. Structura romanului sugerează și ea lupta interioară a personajului principal, întrucât cele treisprezece capitole ale acestuia se împart în două volume, intitulate „Glasul pământului " și „Glasul iubirii". Între aceste două concepte, pământul și iubirea, averea și sentimentele, se zbate Ion pe tot parcursul romanului. El este, așadar, prins în permanență între dorința de a se îmbogăți, care îl dezumanizează, și dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Sentimentele lui Ion pentru Florica sunt cele care l-ar putea umaniza, însă, alege să se căsătorească cu Ana, întrucât ea deținea pământuri și provenea dintr-o familie înstărită. Simetria incipitului cu finalul este realizată prin urmărirea drumului care iese din satul Pripas „ṣi pe urmă se pierde în ṣoseaua cea mare ṣi fără început...". Această scurtă descriere surprinde ideea că, în ciuda evenimentelor nefaste care marchează existenţa personajelor, în cele din urmă, viaţa își continuă cursul său obișnuit.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Elemente de structura)

Titlul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" semnifică, prin alegerea și folosirea cuvântului „noapte", nesiguranța, incertitudinea personajului principal. Cele două „nopți" din titlu marchează două etape diferite din viața lui Ștefan Gheorghidiu: iubirea și războiul, evenimente marcante din viața sa. În final, personajul principal va înțelege că drama războiului este mult mai puternică decât dezamăgirea suferită în planul amoros. Romanul se împarte în două volume, în primul predominând tema dragostei, iar în cel de-al doilea, tema războiului. Un element de structură și compoziție semnificativă pentru romanul psihologic este perspectiva subiectivă, narațiunea fiind realizată la persoana întâi, singular, de către un personaj-narator participant la evenimentele relatate. Faptele sunt prezentate sub forma unei confesiuni a protagonistului, iar focalizarea este internă si vizune "cu". Dialogul, monologul interior și flashback-ul sunt utilizate pentru realizarea analizei psihologice. În ceea ce privește perspectiva temporală, aceasta este întreruptă, evenimentele fiind redate prin flashback, tehnică care inserează evenimentele din trecut. Referitor la perspectiva spațială, observăm că există un spațiu real, frontul, București, Câmpulung, Odobești, dar și un spațiu închis, imaginar, care reflectă gândurile, frământările și zbuciumul interior al personajului. Modul de expunere predominant este narațiunea, care are nuanțele unei confesiuni, iar personajele sunt prezentate direct, prin descriere, dar și indirect, din relația cu celelalte personaje, fapte, prin monolog interior.

Caracterizarea de personaj

X este personajul principal/protagonistul textului fragmentar, deoarece participă activ la toate momentele acțiunii, iar celelalte personaje gravitează în jurul său. Acesta este caracterizat direct atât de către autor, cât și de alte personaje, iar faptele, gesturile, limbajul și relațiile cu celelalte personaje constituie puncte de reper în caracterizarea indirectă. Încă din incipitul textului X (se precizează numele personajului) este caracterizat direct de către narator, modalitate prin care se oferă informații legate de statutul social și originea sa... Caracterizat de celelalte personaje...X apare...(se precizează o trăsătură dominantă). Portretul moral este realizat prin mai multe procedee indirecte. Faptele și felul său de a vorbi sunt dovada unui model/ sau nu...(alte trăsături care reies). Trăsăturile sale de caracter sunt completate de atitudinea pe care o adoptă cu celelalte personaje...Caracterizarea prin nume constituie o altă metodă indirectă...(menționarea autocaracterizării dacă apare). În concluzie, protagonistul operei literare...de...reprezintă prototipul omului perseverent/conștient ..., oferindu-le un model (sau nu) de comportament demn de urmat.

O scrisoare pierdută (Personaj)

Zaharia Trahanache, personajul cu trăsături evidențiate prin intermediul surselor comicului de caracter, limbaj, situație, nume, dar și prin caracterizare directă, indirectă, autocaracterizare sau dialog, este personaj central, fiind „stâlpul puterii politice". La începutul piesei lasă impresia că este un om moral, indignat de corupția care există în societate și imoralitatea altora: „A! Ce coruptă soțietate!...Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul...". Acesta e soțul Zoei Trahanache, având o funcție importantă: este „prezidentul" unor „comitete și comiții". Prin intermediul autocaracterizării înțelegem că pune semnul egalității între viclenie și diplomație: „N-am umblat în viața mea cu diplomație". Personajul este caracterizat direct, de către autor, numele acestuia fiind o sursă a comicului, trahana, cocă moale, sugerând flexibilitatea, maleabilitatea, posibilitatea de a fi manevrat și modelat ușor de către „superiorii de la Centru" sau chiar de Zoe. De asemenea, din didascalii, o adevărată modalitate de caracterizare directă, aflăm despre acest personaj că era „binevoitor", „serios", „placid", dramaturgul sugerând „zahariseala", dar și stabilitatea și calmul în situațiile conflictuale. Ticăiala este sugerată de prenumele Zaharia și de formula stereotipă "Aveți puțintică răbdare". Atunci când vine vorba de politică, însă, e capabil de înșelăciune, diplomația la care se referă fiind, de fapt, viclenie: „Într-o soțietate fără moral și fără prințip...trebuie să ai și puțintică diplomație!". Tot prin caracterizare directă se evidențiază și felul în care celelalte personaje îl văd pe Zaharia Trahanache. Gravitând în jurul tuturor, Pristanda îl numește „conu Zaharia", Zoe îi spune „nene", iar Farfuridi i se adresează cu „venerabilul neica Zaharia". Pentru Cațavencu, Trahanache este „unul pe care contează bampirul [...] ca pe Dumnezeu", iar Cetățeanul turmentat îl consideră important, întrucât se mândrește peste tot că îl cunoaște: „Mă cunoaște conu' Zaharia de la 11 fevruarie". Caracterizarea indirectă reiese din relația cu celelalte personaje, limbajul, acțiunea, comportamentul și replicile personajului. Astfel, prin viclenie, diplomație, ambiție și tact ajunge să dețină puterea în județ și să-și mențină funcția prin diferite mijloace incorecte, lăsând impresia că „știe tot, dar nu crede nimica". Mimează naivitatea și senilitatea, dorința sa fiind de a rămâne prieten cu cei de pe urma cărora poate profita. Aparenta sa naivitate este, în esență, un mijloc prin care urmărește interesele partidului, deci interesele proprii, fiind un politician abil. Îl consideră pe Tipătescu un frate, iar importanța pe care i-o acordă acestuia este la același nivel cu cea pe care i-o acordă soției: „De opt ani trăim împreună ca frații, și nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atâtica rău...". Comicul de situație nu întârzie să apară, memorabilă fiind scena în care Zaharia îi povestește lui Tipătescu despre scrisoarea de amor adresată de acesta din urmă tocmai soției sale, Zoe Trahanache. Aflându-se în postura de soț înșelat, tot Zaharia va încerca să îl liniștească pe Tipătescu, acesta din urmă fiind terifiat de posibilitatea descoperirii relației amoroase cu Zoe. Zaharia Trachanache susține vehement că acea scrisoare e un fals, amplificând astfel spaima prefectului. Capacitatea sa de „a-i mânui pe ceilalți" este impecabilă, relevantă fiind scena în care îi ademenește pe Farfuridi și Brânzovenescu. Aceștia ar fi fost gata să-l reclame la „Centru", din cauza trădării. De asemenea, cu o viclenie supremă dă impresia că este imparțial în cadrul adunării pentru alegerea candidatului, că alegerile sunt democratice, însă lucrurile nu stau deloc așa. Conștient de faptul că totul e o escrocherie politică, preferă să îl accepte pe Dandanache, deși Cațavencu ar fi fost ales anterior.

Moara cu noroc (Elemente de structura)

În aceste condiții, se evidențiază conflictul interior, care se dă între iubirea pentru familie, dorinţa de a fi un om onest ṣi setea de îmbogățire alături de Lică. Ghiță alege cea de-a doua variantă, dar are momente în care realizează consecinţele actelor sale, confesându-se copiilor: „Tatăl vostru e un ticălos.". Ghiţă dă vina pe firea sa prea slabă, fiind conṣtient de imposibilitatea de a rezista tentaţiei banilor „Ei! Ce să-mi fac?... Aṣa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?". Destinul tragic al lui Ghiță ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Caracterul moralizator al nuvelei realiste nu poate fi ignorat, autorul pedepsind personajele care au contribuit la producerea dezechilibrului moral. Împinsăîn braţele Sămădăului chiar de către soţul ei, Ana cedează, fiind apoi ucisă de Ghiţă. La rândul lui, Ghiţă este ucis din ordinul lui Lică, iar acesta din urmă se sinucide. In final, hanul este cuprins de flăcări purificatoare, semn al triumfului dreptăţii. Nuvela se încheie simetric, bătrâna considerând că toată nenorocirea e mâna destinului: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat!...".

Testament (Elemente de versificatie)

În ceea ce privește elementele de versificație poezia „Testament" este compusă din șase strofe diferite ca lungime. Rima este împerecheată, metrica şi ritmul variază în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate. Încălcarea regulilor prozodice clasice constituie o caracteristică a curentului literar modernist.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Elemente de versificatie)

În ceea ce privește elementele de versificație, poezia este alcătuită din douăzeci de versuri inegale, libere. Ritmul variază, iar măsura este inegală. Se remarcă tehnica ingambamentului, întrucât multe din ideile prezente într-un vers se continuă în cel care îi urmează, cu literă mică la început. Încălcarea regulilor prozodice clasice constituie o caracteristică a curentului literar modernist.

Baltagul (Concluzie)

În concluzie, opera de față aparține curentului realist, întrucât realitatea se reflectă în cadrul operei. Prin tematică, modalități de construcție a personajelor, limbaj, precum și prin caracterul său obiectiv, „Baltagul" este atât un roman realist, inițiatic și tradițional.

O scrisoare pierdută (Concluzie)

În concluzie, piesa de teatru „O scrisoare pierdută" prezintă toate particularitățile unui text dramatic. Prin intermediul umorului și al ironiei, Caragiale atrage atenția asupra defectelor întâlnite atât în cadrul vieții politice românești, cât și în societate, în general.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Concluzie)

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o artă poetică modernă. Încadrarea operei în curentul literar modernist este susținută de întrunirea unor condiții specifice, precum: viziunea scriitorului cu privire la condiția umană și modul de raportare a individului la lumea înconjurătoare.

Plumb (Concluzie)

În concluzie, poezia „Plumb", de George Bacovia, este o artă poetică prin abordarea unei tematici referitoare la condiția artistului în lume. Opera aparține curentului literar simbolist, întrucât se remarcă în cadrul acesteia: simbolul, preferința pentru imagini fluide, precum și muzicalitatea versurilor.

Testament (Concluzie)

În concluzie, poezia „Testament", de Tudor Arghezi, este o artă poetică interbelică de sinteză, întrucât reunește elemente tradiționaliste și moderniste.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Concluzie)

În concluzie, putem spune că romanul dovedește originalitatea prin analizarea propriei conștiințe a personajului, autorul fiind în același timp personaj și narator. Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa personajului - narator.

Luceafăr (Concluzie)

În concluzie, în poemul „Luceafărul", tema condiției omului de geniu este abordată într-o manieră inedită. Astfel, geniul este surprins în multiple ipostaze, spre deosebire de modalitatea de prezentare a acestuia în cadrul altor opere eminesciene.

Moara cu noroc (Concluzie)

În concluzie, „Moara cu noroc", de Ioan Slavici, este o nuvelă psihologică a cărei tematică centrală este patima înavuțirii, împreună cu modul în care aceasta modelează caracterul uman. Opera conține numeroase elemente ale realismului și urmărește destinul personajului principal, care se pierde pe sine, precum și pe cei dragi lui în goana după avere.

Povestea lui Harap-Alb (Concluzie)

În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în categoria bildungsromanului, prin faptul că urmărește evoluția protagonistului. Acest basm surprinde, pas cu pas, formarea personalității fiului de crai, care, deși este lipsit de experiență la început, trece o serie de teste, care sfârșesc prin a-l maturiza.

Plumb (Elemente de structura #2)

În poezie, cromatica este asociată culorii negru prin veșmântul funerar, iar podoabele „de plumb" îmbracă și mai tare universul existent în cenușiu, dând vieții nuanțe de gri și anulând orice pulsație de viață. Importante sunt și cuvintele care predomină și care fac parte din câmpul semantic al morții: „coroanele de plumb", „mort", „sicriele de plumb", „cavou", „flori de plumb", „dormeau", „funerar veșmânt". În ceea ce privește elementele de versificație, observăm că poezia are ritm iambic, împletit cu cel amfibrah, susținând tonul elegiac al celor două catrene. Rima este îmbrățișată, iar măsura este de zece silabe.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Rezumat)

Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" scoate în evidență drama intelectualului lucid. Pentru acesta, iubirea reprezintă o formă absolută de cunoaștere, romanul scoțând în evidență două experiențe fundamentale: cea a iubirii, prin rememorare, și cea a războiului, cu ajutorul jurnalului de front. În fond, acțiunea romanului este complexă, defășurându-se pe două planuri narative: un plan interior, care evidențiază gândurile și trăirile interioare ale personajului-narator și un plan exterior, în care sunt relatate evenimentele și experiențele acestuia. Văzută din punctul de vedere al participării la război, experiența personală de iubire este analizată retrospectiv. Ștefan Gheorghidiu este prezentat în incipitul romanului ca fiind sublocotenentul ce ajuta la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Conform jurnalului său de front, protagonistul face referiri la sistemul militar de apărare al țării care lasă de dorit, în special în preajma Primului Război Mondial. Împreună cu paisprezece ofițeri, Ștefan Gheorghidiu este participant la o dezbatere care are ca punct de plecare decizia unui bărbat de a-și ucide soția din cauza infidelității acesteia. Astfel, Ștefan ajunge să își spună punctul de vedere, fiind de părere că „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt". De la această discuție, cu ajutorul memoriei involuntare, Ștefan Gheorghidiu aduce în timpul prezent experiența sa de iubire: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală". Deși căsnicia celor doi este considerată una reușită la început, odată ce Ștefan primește moștenirea de la unchiul Tache, viața cuplului se schimbă. Atitudinea soției este de nerecunoscut prin implicarea acesteia în procesul dintre rude, în vederea clarificării testamentului. Procesul se termină, în final, prin cedarea lui Ștefan în fața rudelor, renunțarea la afaceri și continuarea studiilor de filosofie. Fiind atrasă de lumea mondenă, Ela își schimbă comportamentul, spre dezamăgirea soțului, care este supus suferinței. Decide să renunțe la căsnicie, partea a doua a romanului prezentând efectul purificator pe care îl poate avea experiența războiului prin participarea afectivă a protagonistului la această acțiune. Întors în București, gesturile Elei nu mai au aceeași valoare. Mărturisește că se simte înstrăinat de cea pentru care „cândva ar fi putut ucide" și își dă seama că oricând ar fi putut „găsi alta la fel", oferindu-i „de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul".

Baltagul (Detalii)

„Baltagul" este un roman interbelic, obiectiv, realist, polițist și tradiționalist scris de Mihail Sadoveanu. Acesta a fost publicat pentru prima dată în anul 1930. A fost descris de către criticul literar George Călinescu drept „o Mioriță de dimensiuni mari". Romanul este specia genului epic în proză, de dimensiuni ample, a cărei acțiune este deosebit de complexă și se desfășoară pe mai multe planuri narative.

Enigma Otiliei (Detalii)

„Enigma Otiliei" este un roman interbelic, obiectiv, realist, modern, de tip balzacian scris de George Călinescu. Acesta a fost publicat pentru prima dată în anul 1938. Romanul este specia genului epic în proză, de dimensiuni ample, a cărei acțiune este deosebit de complexă și se desfășoară pe mai multe planuri narative.

Ion (Detalii)

„Ion" este un roman interbelic, obiectiv, realist scris de Liviu Rebreanu. Acesta a fost publicat în anul 1920. Romanul este specia genului epic în proză, de dimensiuni ample, a cărei acțiune este deosebit de complexă și se desfășoară pe mai multe planuri narative.

O scrisoare pierdută (Detalii)

„O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale, interpretată pentru prima dată în anul 1884, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, este comedie realistă de moravuri politice și sociale, bazată pe conflicte dramatice, pune accentul pe contrastul dintre esență și aparență, prin existența personajelor ridicole, care sunt puse în situații comice. Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, ce prezintă o morală şi produce râsul cititorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menţionate finalitatea amuzantă.

Povestea lui Harap-Alb (Detalii)

„Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este un basm cult. A fost publicată pentru prima dată în anul 1877, în revista „Convorbiri literare". Basmul se definește drept opera epică populară, de dimensiuni medii, în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice. Într-un basm se regăsesc atât personaje reale, cât și fabuloase, ambele putând reprezenta fie forțele binelui, fie pe cele ale răului. Întotdeauna are loc o confruntare între cele două, binele ieșind învingător.