Particularități texte lirice studiate pe parcursul celor 4 ani de liceu- S III
2 trăsături curent
- ARTĂ POETICĂ= autorul își exprimă concepția despre poezie (teme,modalități de creație și de expresie) și espre rolul poetului (raportul acesteia cu lumea, creația și cunoașterea), din perspectiva unei estetici moderne fiind și meditație filosofică și confesiune elegiacă pe tema cunoașterii și este un act afectiv prin spoontaneitate,neconvenționalitate și nestructurabilitate. - Se încadrează în modernism prin intermediul influențelor expresioniste pe care le aduce în peisajul literar al vremii volumul "Poemele luminii", intelectualizarea emoției,noutatea celor 2 metafore (revelatorie-plasticizantă), înnoirea prozodiei (versul liber (eliberarea de rigorile clasice) și ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mică la început de vers) și înnoirea metaforei - În ceea ce privește influențele expresioniste, acestea vin la pachet cu exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului și tensiune lirică. - Cât despre lectualizarea emoției, poezia blagiană își pune în relație limbajul și imaginile artistice cu planul filosofic secundar. Tehnica blagiană joacă un rol important în compararea amplă a elementului spiritual cu termenul concret, cu un puternic impact vizual. - Ambiguitatea se aplică pentru multiplele semnificații ale metaforei revelatorii: "lumina", "ochi", "flori", "buze", "morminte".
3. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L.Blaga)-anul apariției
- Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a spiritului novator in arta si in cultura, opunandu-se, astfel, traditionalismului. Modernismul literar cuprinde, in sens larg: simbolismul, expresionismul si avangarda. - Termenul modernism a fost impus, la noi, de E. Lovinescu, mentorul grupării şi al revistei Sburătorul (1919), care a sustinut sincronizarea literaturii romane cu cea occidentala. - Aceste idei sunt evidenţiate, îndeosebi, în cunoscuta artă poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" care deschide volumul de debut „Poemele luminii" (1919).
Motive literare și relații de opoziție
- Reprezentate de: mister și lumină,fiind un motiv central în poezie și metaforă emblematică pentru opera blagiană,inclusă și în titlul volumului de debut,cu dublă semnificație: cunoașterea și iubirea. - Relație de opoziție:În opoziţie cu eul liric, „lumina altora" „sugrumă, striveşte, ucide, nu sporeşte, nu iubeşte" fiind vorba în acest caz de cunoaşterea raţională prin care se reduce numărul misterelor. Aşadar, metafora luminii, emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoaşterea, iar dedublarea luminii este redată prin antiteza dintre „lumina altora" şi „lumina mea".
Tema+ 2 imagini/idei poetice
- Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. - Fiecare dintre cuvintele menţionate cristalizează metaforele revelatorii, desemnează un proces, dar toate la un loc creează imaginea de ansamblu a realităţii pe care poetul o reflectă. „Florile" simbolizează fragilitatea, puritatea, copilăria, „ochii" sunt simbolul gândirii, al contemplaţiei poetice, a lumii, a sufletului, „buzele" sugerează rostirea poetică, dar şi iubirea, maturitatea, viaţa, „mormintele" încorporează taina morţii, bătrâneţea. După cum se observă, enumerarea acestor elemente urmează etapele vieţii, surprinzând însă şi temele majore ale creaţiei poetice. În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc" şi „nu ucid", se raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea". Astfel, se exprimă opţiunea creatorului pentru „cunoaşterea luciferică"(POETICĂ,IRAȚIONALĂ,intuitivă,situat între "fanic" și "criptic" voit imprecisă prin raportare la obiect,difuză și bogată în nuanțe). Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice. Prima este reprezentată de structurile poetice "lumina altora" (metaforă a „cunoaşterii paradizicace"-rațională,conceptuală, directă și precis orientată asupra obiectului, care anulează misterul lămurindu-l "fără rest" în planul interpretării) şi „lumina mea" (metaforă a „cunoaşterii luciferice"). O altă opoziţie se realizează între verbele "sugrumă" şi „sporesc", care exprimă consecinţele celor două tipuri de „cunoaştere". Astfel, verbul „sugrumă", sinonim cu „ucide", „distruge", exprimă apropierea de tainele lumii prin raţiune, cu mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul la persoana I „sporesc", cu sensul „nuanţez", „amplific", defineşte atitudinea artistului.
Concluzie
- „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" sintetizează ideile filozofice ale omului comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii. Este este o autobiografie lirică, deoarece exprimă concepţia lui Blaga despre lume şi despre eul creator, precum şi o viziune inedită asupra lumii. Prin acest text poetul atrage atenția asupra tainelor din jurul nostru, precum și asupra modului în care le putem percepe: fie judecându-le, găsindu-le un rost logic, fie bucurându-ne de frumusețea lor, fără a încerca să le descifrăm.
Concluzie
Balada Riga Crypto si lapona Enigel este, unul dintre cele mai frumoase si mai generoase texte pe care le-a ivit modernismul romanesc. Imaginatia creatoare a poetului ridica particularul si fragmentarul la universal. Poetul barbian stie ca in fiecare lucru al lumii este ascunsa o "harfa" (Ion Pop), ca in univers exista un frumos obiectiv, presupunand o ordine secreta, muzicala a lumii, care asteapta cantecul potrivit sa o destainuie.
Elemente de versificație și prozodie
In ceea ce priveste elementele de prozodie, alcatuirea strofica pare destul de riguroasa initial, intr-o succesiune de grupaje de 4 versuri, dar nu este respectata pana la final, caci meandrepe povestii cer mereu alte structuri, adaptate mesajului. Masura versurilor predominant de 8-9 silabe, nu are constanta continua, ci urmareste ritmurile mai lente sau mai accelerate ale dialogului protagonistilor. Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui (absolutul), al nunţii şi al oglinzii. Drumul spre sud al laponei are semnificaţia unui drum iniţiatic, iar popasul în ţinutul rigăi este o probă, trecută prin respingerea nunţii pe o treaptă inferioară. în Ritmuri pentru nunţile necesare, este înfăţişată înaintarea sufletului prin trei etape cosmice, trepte ale iniţierii, până la desăvârşirea spirituală, nuntirea în „cămara Soarelui/ Mareluf. Itinerarul trece prin cercul Venerii (iubirea ca „energie degradată" reduce omul la ipostaza de fiinţă instinctivă), apoi sufletul trebuie să mai urce o treaptă, cercul lui Mercur, mai pur, al intelectului, al cercetării. Dincolo de înflăcărările impure ale dragostei şi de atmosfera mai curată a inteligenţei, iniţierea completă are loc prin adevărata „nuntă" a trupului şi spiritului cu însuşi focarul vieţii, Soarele (cunoaşterea absolută). Aspiraţia solară a laponei sugerează faptul că aceasta se află pe treapta lui Mercur, iar chemările personajului alegoric, riga Crypto, sunt ale cercului Venerii. Frigul ţinutului polar, perfecţiunea geometrică a apei cristalizate configurează treapta raţiunii pure, în timp ce impuritatea din cercul Venerii e sugerată de spaţiul în care se amestecă elementele primordiale: „humă unsă", „aer ud".
Elemente de versificație și prozodie
La nivelul stilistic, ideile poetice sunt organizate în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elementului abstract cu un aspect al lumii materiale, termen concret de un puternic imagism. La nivelul prozodic se observă că poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, forma modernă este o eliberare de regulile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi sentimentului poetic
Floarea albastră (M.Eminescu)- anul apariției (introducere)
Mihai Eminescu (1850-1889), poet, prozator şi jurnalist, este considerat a fi cea mai importantă voce poetică din literatura română. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu Maiorescu în articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile (ocrotirile) geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Scrisă în anul 1872 şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare"(la 1 aprilie 1873), poezia "Floare albastră" aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene(alături de "Sara pe deal","Dorinţa", "Lacul", "Povestea teiului"), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul",fiind o poezie- nucleu a romantismului eminescian ceea ce consacrează romantismul în spațiul românesc și îl duce la apogeu
Elemente de versificație și prozodie
• Elementele de prozodie se caracterizează prin rima îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare "gândire"-"asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de vorbire diferite "dispare"-"floare","noastră-albastră"
Elemente de versificație și prozodie+ alte aspecte la figurile de stil
Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se inalta "tocmai langa ciocarlii„(metaforă insolită), sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a bucuriei supreme, a fericirii, care este perceputa cu toate simturile, mai ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care zboara cel mai sus si are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neasteptat, care-l copleseste, "Si privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar si fascinant, ca si iubirea, sau poate fi un adevarat arc de triumf, de izbanda cereasca, reflectat in sufletul prea plin al eului poetic. Eul liric identifica sentimentul, nu mai este o "leoaica tanara" oarecare, ci "aramie", stie ca iubirea este perfida, are "miscarile viclene", dar fericirea traita acum vine dupa o perioada terna a vietii, "un desert", care capata brusc "stralucire". Iubirea, ca forma a spiritului, invinge timpul, dand energie si profunzime vietii "inc-o vreme,/si-nca-o vreme...". Sau poate, temator, eul liric este nesigur, nu poate sti cat timp iubirea il va ferici. • La nivel morfologic selecția timpurilor verbale ilustrează evoluția iubirii. În prima secvență, pânda şi întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai mult ca perfectul (mă pandise) și perfect-compus ( a sărit, a înfipt). Apoi rapiditatea metamorfozei este redată la perfect simplu ( "tâşni", "se facu"), iar în ultima strofă, situarea eului liric în starea de grație a iubirii este facută de verbe la timpul prezent (nu știe, trece). Ambiguitatea este produsă cu ajutorul metaforelor însolite. • La nivel lexical se remarcă asociatii de sfere semantice diferite (a vânătorii, a revelației, a corpului). • In plan compozitional, poezia este formată din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri), rima imperfectă și măsură variabilă; ca Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtuțile ingambamentului - tip de vers care fluidizează temele și motivele, subliniind anumite formule poetice.
Rezumat pe fiecare secvență
Prologul conturează în puţine imagini atmosfera de la „spartul nunţii trăite. Primele patru strofe constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş". Menestrelul (un trubadur medieval, un bard, caracteristic spaţiului romantic apusean) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto". Nuntaşul îl roagă să zică „încetineV „un cântec larg", pe care 1-a zis „cu foc" acum o vară. Repetarea sugerează un ritual al zicerii unei poveşti exemplare, dar cu modificarea tonalităţii. Portretul menestrelului - poet este fixat prin trei epitete: „trist, „mai aburit ca vinul vechi, „mult îndărătnic", iar invocaţia este repetată de trei ori, ceea ce determină ruperea lui de lumea cotidiană, intrarea în starea de graţie necesară zicerii acelui „cântec larg". Partea a doua, nunta povestită, este realizată din mai multe tablouri poetice: portretul şi împărăţia rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale şi oprirea din drum a laponei Enigel (strofele 8, 9), întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul laponei şi refuzul categoric cu relevarea relaţiei dintre simbolul solar şi propria condiţie (strofele 16-20), încheierea întâlnirii (strofele 21, 22), pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27). Modurile de expunere sunt, în ordine: descrierea, dialogul şi naraţiunea. În debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului, deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga, așa cum s-a menționat în titlul baladei de mai sus. Spaţiul definitoriu al existenţei, pentru Crypto, este umezeala perpetuă: „în pat de râu şi humă unsă", spaţiu impur al amestecului elementelor primordiale, apa şi pământul. în timp ce lapona vine „din ţări de gheaţă urgisită", spaţiu rece, ceea ce explică aspiraţia ei spre soare şi lumină, dar şi mişcarea de transhumantă care ocazionează popasul în ţinutul rigăi: „în noul an, să-şi ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la sud, / Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii. El este bârfit şi ocărăt de supuşi, pentru că
5.Riga Crypto și lapona Enigel (Ion Barbu)-Anul apariției
Publicata in anul 1924 in Revista romana si inclusa apoi in volumul Joc secund (1930), balada Riga Crypto si lopona Enigel si-a gasit locul in spectaculosul ciclu poetic Uvedenrode, numele inedit al unei rape imaginare, unde transformari greu de inchipuit devin, totusi, posibile. Opera poetica a lui Ion Barbu apare in perioada interbelica, atunci cand in literatura romana se confunda doua directii putenic: traditionalismul si modernismul. Scriitorul este considerat, in contextul literaturii romane, un poet fara precursori si fara urmasi, statut dobandit in urma realizarii unei sinteze inedite intre poezie si geometrie, acesta considerand ca amandoua propun modele posibile si probabile ale lumii. Ermetismul, curentul literar in care se incadreaza poezia lui Ion Barbu, solicita dimensiunea rationala a conditiei umane, inhiband-o pe cea sentimentala.
2 trăsături curent pentru Floarea Albastră
Se încadreză în romantism această poezie prin: Temele predilecte (iubirea și natura,condiția omului de geniu și aspirația spre absolut),valorificarea antitezei ca formulă compozițională; Categoriile lirico-filosofice precum "aproapele" și "departele" consacrate de universul liric eminescian; Subiectivitatea dată de "măștile lirice" asumate de vocea lirică; Sunt asociate în maniera acestui curent literar 3 specii literare importante precum: poemul filosofic, eglogă (Poezie pastorală; idilă cu dialog) și elegie (specie a genului liric caracterizată prin exprimarea unui sentiment de tristețe, mergând de la melancolie la durere,fiind considerată muza durerii); Dezvoltarea unui motiv romantic de circulație europeană,punctul de plecare fiind reprezentat de mitul romantic al aspirației către idealul de fericire,de iubire pură simbolizând la Novalis în romanul Heinrich von Oftendingen sau italianul Leopardi tentația infinitului, năzuința de a atinge îndepărtata parte a poeziei ca formă absolută de împlinire a ființei și a "dorului nemărginit"; Seriile de opoziții: eternitate-viață,masculin-feminin,geniu-ființă terestră,detașare apolonică-trăire dionisiacă,vis-realitate,departe-aproape,trecut-prezent,abstract-concret,omul superior-omul comun
Temă+2 imagini poetice
Tema baladei este data de opoitia ireductibila dintre materie si spirit. Crypto, materia fragila, este hipnotic atras de ideea insotirii cu regnul superior. Fiinta umana, traitoare in orizontul spiritului, nu poate accepta insotirea cu materia si refuza blestemul negarii cunoasterii. O primă idee poetică sugestivă pentru tema textului este cea în care Enigel este invocată pentru a doua oară și i se cere să îl accepte pe Crypto în lumea superioară: „Dacă pleci să culegi, începi rogu-te cu mine". Refuzul fetei subliniază nevoia de cunoaștere, dar și diferența de statut dintre cei doi, atitudinea regelui ciupercilor fiind incompatibilă cu aspirațiile fetei („Ești umed și plăpând..."). Totuși, Enigel conștientizează incapacitatea lui Crypto de a accede spre cunoaștere, dar speră în maturizarea sa ulterioară („Lasă. - Așteaptă de te coace."). O altă idee poetică relevantă pentru tema textului este cea în care autorul trasează diferențele dintre cele două lumi, raportate la simbolistica soarelui. În acest fel, autorul precizează într-un mod explicit accesibilitatea omului la „soare", marcată de dorința înnăscută de a cunoaște. Acesta susține că „sufletul nu e fântână, decât la om, fiară bătrână". Semnificația soarelui pentru umanitate este pusă în antiteză cu cea a lumii lui Crypto. Pentru acesta, soarele devine o pedeapsă, fiind totodată cel care îi anulează destinul anterior și îi închide drumul spre cunoaștere („Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul cu otravă").
4. Testament (Tudor Arghezi)-anul apariției
Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga şi "Joc secund" de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice
Incipit, relația de opoziție și alcătuirea secvențelor și a motivelor literare
· Incipitul conturează în puține imagini atmosfera de la finalul unei nunți trăite. Primele patru strofe constituie rama viitoarei povești și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul fruntaș". Menestrelul e „îmbiat" să zică „încetinel" „un cântec larg" despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, Enigel și riga Crypto. Portretul menestrelului este fixat prin trei epitete: „trist", „mai aburit ca vinul vechi", „mult îndărătnic", iar invocația este repetată de trei ori, ceea ce determină intrarea în starea de grație necesară zicerii acelui „cântec", iar tehnica folosită în această poezie este povestirea în ramă. · Relațiile de simetrie sunt reprezentate de cele trei chemări-descântec ale rigăi și de cele trei refuzuri ale fetei. Relațiile de opoziție sunt evidențiate, în primul rând, la nivelul celor doi protagoniști, dar și referitor la caracteristicile lor. Opoziția „copt" - „necopt", reluată în al treilea refuz, prin antiteza „soare" - „umbră", pune în evidență incompatibilitatea celor doi. Soarele este simbolul existenței spirituale, al împlinirii umane, în antiteză cu „umbra", simbol al existenței instinctual, vegetative. · La nivel formal, poezia este alcătuită în două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunți, povestită, inițiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălarița. Formă compozițională este aceea a povestirii în ramă, a poveștii în poveste (nuntă în nuntă). Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.
Structură și rezumat poezie pe secvențe
· Prima secvență(1-5), adică atitudinea autorului față de cunoaștere, începe cu pronumele personal de persoana I „eu", menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu strivesc", „nu ucid" definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii"), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea"). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar mormintele trimit înspre moarte. · Și a doua secvență(6-18) reflectă o legătură între lirism și filosofie, cu privire la opoziția antitetică "lumina mea"/"lumina altora", enunțând conceptul cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric", lumina lui definește cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor · Ultima secvență (19-20) conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte." Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite" ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea. Note de fundamentare se realizează cu Plasticizarea ideilor poetice prin elementele imaginarului poetic al autorului: "lună, noapte, zare, fiori, mister". Câmpul semantic al misterului alcătuit din cuvinte
Titlul cu proveniența numelor
· Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda. însă la Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite), personaje romantice cu calităţi excepţionale, dar negative, în raport cu norma comună (Crypto e „sterp? şi „nărăvaş/ Că nu voia să înflorească", iar Enigel e „prea-cuminte"). · Precizarea statutului social, care preceda numele personajelor, pune in lumina o serie de incompatibilități. Exponentul lumii vegetale are statut regal, crăiesc, in timp ce personajul uman este definit prin proveniența din regiunile extrem-nordice ale Europei, din ținuturile înghețate ale Laponiei. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă", sugerează apartenenţa la familia ciupercilor şi postura de rege al făpturilor inferioare, care trăiește în întuneric (lipsa cunoașterii).Enigel trimite probabil la semnificaţia „înger"din limba suedeză ; tânăra laponă îşi conduce turmele de reni spre sud şi reprezintă ipostaza umanăevoluată (omul -„fiară bătrână") care aspiră spre soare și lumină (cunoaștere). Riga Crypto, „inimă ascunsă", este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită", care poposește în poiana lui îi va deveni fatală. Aceste două nume nuanțează elementele de compoziție, structură și limbaj în baladă
Titlul
· reluat în incipit, conţine o metaforă revelatorie a universului imaginat ca o „corolă" uriaşă alcătuită nu din petale, ci din „minuni", adică din mistere, astfel anticipând tema cunoașterii ce sugerează ideea de perfecțiune ivită din asimilarea tainei cu ordinea și armonia. De asemenea, titlul anunță caracterul subiectiv (reflexiv) al lirismului, prin pronumele personal „eu" (reluat de cinci ori pe parcursul poeziei) şi prin verbul negativ la persoana I „nu strivesc",care propune protejarea misterului ca o sursă a frumosului absolut. · Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" se încadrează în lirismul de tip subiectiv. Subiectivitatea limbajului poetic rezultă din tonul confesiv, al "autocomunicării", întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului liric: verbele la persoana I nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogăţesc; pronumele personal eu, adjectivul pronominal posesiv mea.
Elemente de versificație și prozodie+ figuri de stil și imagini artistice
· versificaţia (între tradiţie şi modernitate): strofe inegale ca număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile(9-11 silabe) , în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se conservă rima împerecheată prin vechile convenții · Figurile semantice inedite caracterizează stilul poeziei argheziene. Epitetele sunt surprinzătoare, în asocieri oximoronice: " veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere."; "Durerea noastră dulce și amară". Comparațiile și metaforele creează imagini în contururi dure, alături de culori luminoase: "a jucat/ Stăpânul, ca un țap înjunghiat"; " E-ndreptățirea ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure/ Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi." Limbajul este înnoit prin exploatarea la maximum a conotației, poetul folosind resurse lingvistice până atunci inaccesibile. · - materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a ideii, se realizează prin fantezia metaforică, asocierile semantice inedite; · - înnoirea metaforei, comparaţia inedită („împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"), epitetul rar („seara răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere"); · - enumeraţia ca figură de stil (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi) şi principiul enumerativ ca modalitate de juxtapunere a succesivelor definiţii poetice ale actului de creaţie sau al surselor de inspiraţie
2. Plumb (G.Bacovia)-anul apariției
• A apărut în anul 1916 cu același titlu,iar așezarea în fruntea primului volum îl conferă calitatea de text programatic • Textul programatic înseamnă că autorul își exprimă viziunea despre creație și rolul poetului în univers, în care are la bază motive specifice liricii simboliste : singurătatea apăsătoare, inadaptarea, izolarea, înstrăinarea și dorința de evadare.
Rezumat pe fiecare secvență
• Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină. • Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. • Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. • Secvenţa a treia, strofele V-XII, continuă monologul fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în ideal. • Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului,adică a geniului și a omului comun. • Prima secvenţă poetică înfăţişează monologul fetei ce începe cu reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative/vocative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea și comunicarea sinceră prin intermediul termenilor populari: "încalte" și "nu căta". Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol a culturilor străvechi și preistorice "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare" - universul de creaţie umană proiectată cosmic. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!",rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru,un adevăr acceptat de spiritul superior, însă doar prin iubire. • Universul spiritual în care geniul este izolat se configurează și se multiplică prin alte moti
Simetria incipit-final
• Compozițional poezia are 3 secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe, discursul liric luând forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului. Pe parcursul poeziei se creează o relație de simetrie prin cele două imagini (iubirea- leoaică) plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic. Prin sintagmele metaforice "leoaică tânără" și "leoaică arămie", remarcăm cele două percepții diferite ale eului liric asupra lumii și că schimbarea produsă de iubire asupra acestuia este ireversibilă.
Simetria incipit-final
• Conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual,contine ideea mostenirii spirituale,"un nume adunat pe-o carte",care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant. Conditia poetului este concentrata in versul:"decat un nume adunat pe-o carte",iar poezia apare ca bun spiritual si peren:"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte...".
Concluzie
• Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire. • Poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu aparţine curentului romantică, ilustrând prin motive literare precum luna, codrul sau valea, tema imposibilităţii împlinirii prin și în iubire, aflată în corelaţie cu cea a naturii şi a omului superior, conturată printr-o serie de antiteze la nivelul compoziţiei.
Elemente de versificație și prozodie-ambiguitatea
• Este o caracteristică a limbajului poetic modern, propusă de multiplele semnificații pe care le pot primi sintagme precum: epitetul "(dormea) întors" sau metafora "aripile de plumb". • O construcție sobră,riguroasă, sugerând angoasa și imposibilitate salvării. • Elementele de prozodie: rimă îmbrățișată,măsură fixă de 10 silabe,alternarea iambului cu amfibrahul • Muzicalitatea interioară: patru consoane "grele" cu vocală închisă sugerând căderea grea și fără ecou- 3 consoane labiale p,m, b cu lichida l fiind consoane grele,repetarea vocalei u de 16 ori,repetiția obsesivă a cuvântului plumb și utilizarea tehnica repetițiilor,asonanțe și aliterații, transformând poezia într-un vaier monoton
Titlul
• La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic și metaforic prin sugestii oximoronice, numind motivul central/laitmotiv al creaţiei. La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii. • Acesta sugerează antinomia dintre relativ și absolut,armonizează contrarii: între aspirarea spre fericirea prin iubire,nostalgia erosului ca mister al vietții,lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de substantivul "floare") și lumea rece,cristalină,a ideilor,a cunoașterii absolute,infinite,a geniului către care tinde omul superior (simbolizat de adjectivul "albastru"). • În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
Tema și cele 2 scene semnificative
• La romantici,tema iubirii apare în corelație cu tema naturii,pentru că natura vibrează la stările sufletești ale poetului. Spre deosebire de alte idile eminesciene din același perioadă de creație,aflat în ipostaza iubirii paradiziace ("Sara pe deal","Dorința","Lacul" și secvența idilică din "Luceafărul"),această poezie depășește cadrul unei idile prin implicarea unei teme ce tinde către condiția omului de geniu ce aspiră la absolut. • Tema iubirii și a naturii este realizată prin motivele literare frecvente în lirica erotică eminesciană (cadrul natural feeric protector pentru cuplul de îndrăgostiți): codrul,izvoarele,prăpastia,valea și luna. • Tema geniului este evidențiată prin antinomii. Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi:geniul fascinat de "cerurile nalte" ale cunoașterii (asociat apolonicului) și ființa ancorată. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I -"mele" și a II-a: "te-ai cufundat". • Portretele evidențiază temele poetice: • Cea a geniului este configurată simbolică din elementele cosmicului "Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte?" simbolizată de culoarea albastru. • Cea a fetei,este perceput la început ironic ("mititica"),pentru că în finalul poemului,prin abstractizare (metafora "dulce minune"),să fie proiectat în ideal,fiind desemnat prin simbolul "floare albastră".
Concluzie
• Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii poeziei este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului.
6. Leoaică tânără, iubirea... (Nichita Stănescu)-anul apariției
• Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din volumui "O viziune a sentimentelor" din 1964, in care Nichita Stanescu (1933 -1983), prin cuvantul poetic esential, vizualizeaza iubirea ca sentiment, ca stare extatica a eului poetic, reflectand lirismul subiectiv. Este considerata o capodopera a liricii erotice romanesti, individualizandu-se prin transparenta imaginilor si proiectia cosmica, prin originalitatea metaforelor si simetria compozitiei
2 trăsături curent
• Poezia "Testament" răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca "esență de cuvinte". • O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului. Introdus prima oară de Charles Baudelaire-"Les fleurs du mal", conceptul de estetica urâtului vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului/limbaj șocant-registrul arhaic (hrisov), regional (grămădii) , argoul, jargonul,cuvinte și expresii populare (gropi, răpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe) - în material liric: "Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure" . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: " Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi." Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: " făcui din zdrențe muguri și coroane". Poezia e catharsis, purificare a experienței derizorii sau dureroase prin cuvânt și țin de tradiționalism ideea legăturii dintre generații și opțiunea pentru tematica socială. • O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca " esență de cuvinte". La Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: "seara răzvrătită", "cuvinte potrivite", "dumnezeu de piatră", "rodul durerii de vecii" au forța adevărului enunțat frust și aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.
Concluzie
• Poezia lui Bacovia este așadar înscrisă în simbolismul european prin atmosferă, procedee artistice, cromatică și muzicalitate,ilustrând poezia pură, în care își găsește locul atât corespondențele,simbolurile,stările,sugestiile și muzicalitatea tipice curentului, cât și disonanțele stilistice, ermetismul și ambiguitatea, ca semne ale progresului poetic.
2 trăsături curent
• Poezia „Leoaicặ tậnara,iubirea" este, ca specie, o artă poetică erotică în care eul liric e puternic marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment, iubirea prin care își proiectază pe creator eternitatea. • Această confesiune lirică a lui Nichita Stănescu este una modernă prin intensitatea metaforei centrale a textului (iubirea văzută ca o leoaică tânără), prin ambiguitatea mesajului poetic, prin noutăți prozodice precum versul liber sau ingambamentul: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă." Ține de neomodernism prin concretizarea abstractului (iubirea-sentiment abstract- asociată cu leoaica- element concret) și prin amplificarea simțurilor: atingere, auz, văz. • Prima trăsătură o reprezintă viziunea insolită asupra sentimentului prin imaginea leoaicei,unde iubirea este asociată cu motivul vânătorii din poezia clasică reinterpretată în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători și agresorul este însăși iubirea pasionantă copleșind ființa. • Ambiguitatea metaforelor: "Leoaică tânără, iubirea","un cerc, de-a dura", "privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat în două" reprezintă cea de-a doua trăsătură a neomodernismului. Poate fi citit ca o întâlnire a poetului cu inspirația acaparatoare a ființei, cu efect transformarea lumii reale într-un univers propriu, iar omul obișnuit într-un creator ale cărui însușiri sunt contemplația, reflecția și rostirea poetică ("sprânceană", "tâmplă", "bărbie").
Rezumat pe fiecare secvență poetică
• Prima secvență a poeziei prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu zise, ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul există deja în stare latentă în sufletul omului. Scena vânătorii atribuie iubirii însușiri precum: sălbăticia, puterea, şi faptul că aceasta este necruțătoare. Violența revelației este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii:" colții albi mi i-a înfipt în față". • Cea de a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a iubirii "Şi deodată în jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a dura... strângere de ape". • Ultima secvență redă constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecția în eternitate sentimentului. Metamorfoza este ireversibilă iar transformările sufletești se transpun în plan fizic: "Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.".
REZUMAT POETIC- TESTAMENT
• Primele două strofe constituie legătura dintre generații, iar în prima strofă, Metafora "seara razvratita" face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor,care se leaga de generatiile viitoare,prin "carte". Enumeratia "rapi si gropi adanci",ca si versul urmator "Suite de batranii mei pe branci",sugereaza drumul dificil al conoasterii,si al acumularilor strabatut de inaintasi. Formula de adresare,vocativul "fiule" ,desemneaza un potential cititor,poetul identificandu-se,in mod simbolic,cu un tata,ca un mentor al generatiilor viitoare. • In strofa a doua,"cartea",creatie elaborata cu truda de poet,este numita "hrisovul vostru cel dintai",cartea de capatai a urmasilor."Cartea"-"hrisov" are pt.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental,asemeni Bibliei.Metafora "carte" ,are un loc central in aceasta arta poetica,fiind un element de recurenta. • A doua secvență se referă la rolul etico-social și estetic al poeziei, astfel ideea centrală din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel „sapa", unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei, unealtă de scris, iar „brazda" devine „călimară", munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat altfel decât a înaintaşilor lui ţărani; asupra cuvintelor el aplică aceeaşi trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul. Poetul este, prin urmare, un născocitor, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", în „cuvinte potrivite", metaforă ce desemnează poezia ca meşteşug, ca trudă, şi nu ca inspiraţie divină. Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat, necesar transfigurării artistice şi trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică („Sudoarea muncii sutelor de ani) şi aceea spirituală („frământate mii de săptămâni). în viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „ Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere". • Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am. luat ocara şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure". Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul di
2 trăsături curent Plumb
• Se încadrează în simbolism prin: cultivarea simbolului, sugestia,corespondența,cromatica,decor, tehnica repetițiilor (titlul este laitmotivul poemului), conferind muzicalitate • Corespondența=un dramatism între materie și spirit,iar textul nu cuprinde niciun termen al angoasei (înstrăinare) • Totodată se încadrează prin câmpul semantic al decorului funerar: plumb,cimitir,sicriu, cavou, somn, vânt, frig asociat cu cu stările sufletești/existențiale specifice simbolismului: angoasa,spaima de moarte,spleenul (plicul existențial),tragedia,disperarea,inadaptarea,privirea în sine ca într-un străin,singurătatea ("stam singur"-pustiire sufletească). • Cuvântul "plumb" reiese și din titlu prin corespondențele dintre planul uman și cel cosmic,fiind asociat cu senzații tactile (răceală,greutate,duritate), cromatice (gri sau galben,unde galbenul simbolizează deznădejdea autorului) și auditive(patru consoane "grele" cu vocală închisă sugerând căderea grea și fără ecou- 3 consoane labiale p,m, b cu lichida l) • Elegie- prin sentimentul de tristețe și spaimă de moarte, sub forma monologului liric al unui "eu fantomatic" (N.Manolescu)
Rezumat pe fiecare secvență poetică
• Strofa I surprinde elemente ale cadrului spatial inchis, apasatoar, sufocant, in care eul poetic se simte claustrat: un cavou simbolizand universul interior si in care mediul inconjurator a capatat greutatea apasatoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: "sicriele de plumb, "vestmantul funerar", "flori de plumb" coroanele de plumb". Repetarea epitetului "de plumb" are multiple sugestii( cromatica, de apasare), insistand asupra existentei mohorate, anoste, lipsita de posibilitatea inaltarii. Vantul este singurul element care sugereaza miscarea, insa produce efecte reci, ale mortii, sugerate auditiv: "Si scartaiau coroanele de plumb„ • TeTeoria simbolista a corespondentelor indica o conceptie noua bazata pe analogiile universale care pot fi intuite, in scopul descifrarii semnificatiilor lumii, pentru ca toate elementele acesteia comunica intre ele in formularea lui Baudelaire, exista corespondente intre lumea rationala si cea spirituala si ele pot fi mijlocite de simboluri. Astfel, in poezia lui Bacovia, se intalneste frecvent relatia de corespondenta intre un element al lumii interioare a poetului (sentimentul, de exemplu) si un element al lumii exterioare (culoarea, sunetul, forma obiectelor). • In poezia Plumb, cu care se deschide volumul omonim din 1916, prin simbolul plumb din titlu este sugerata o corespondenta intre starea sufleteasca a eului liric (singuratatea si sentimentul mortii acutizate de atmosfera cavoului - "Stam singur in cavou" - , de prezenta iubitei moarte -"dormea intors amorul meu de plumb" - si de factorii climaterici: • "era vant, "era frig") si metalul "plumb", regasit in sintagmele:"sicriele de plumb" "flori de plumb", "coroanele de plumb" (strofa I) ; "amorul meu de plumb", "flori de plumb", "aripile de plumb" (strofa a Ii-a). • Metafora - simbol plumb este, de fapt, o sinteza a mai multor sugestii, nu doar coloristi • Prin greutatea sa, plumbul sugereaza o apasare sufleteasca surda, sfasietoare, un chin existential, dezolarea unei vieti fara idealuri, care-l cuprind pe intelectualul, pe artistul din targul de provincie uitat de lume; • Prin culoarea sa, el reda plictisul, monotonia, proza traiului cotidian, cenusiul existential; • Prin sonoritatea inabusita la cadere a
Temă+2 secvențe poetice/imagini poetice
• TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug,creatie lasata mostenire unui fiu spiritual. Fiind o artă poetică, el arată concepția autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare. Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică. • Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire "cartea",metonimie care desemneaza opera literara. • In poezie eul liric apare in diferite ipostaze:eu/noi;eu/tatal-fiul, meșteșugar (poeta faber) un "șlefuitor de cuvinte": "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite", un poet angajat social transfigurând în artă suferințele. • Ideea poetică relevantă este cea a transmiterii testamentare a poeziei prin temenul cheie/motivul central-carte. Cartea este definită printr-o serie de metafore. Mai întâi, ea este "treaptă"- modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru cititorul neexperimentat pe care "gropile adânci"- " tânăr, să le urci te-așteaptă". Apoi, ea este " hrisovul vostru cel dintâi", carte primordială, sinteză etnică a istoriei " robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine." Nu în ultimul rând, este "sudoarea muncii sutelor de ani" adunată în pagini în care pentru prima oară sapa este schimbată în condei și brazda în călimară. Cartea dă glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din identitatea "robilor" ("obscurorum virorum") a căror voce se simte. • O altă imagine/idee poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă: " Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește." Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent-"slova de foc" nu poate lua forma dorită fără "îmbrățișarea cleștelui"-efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o nuntă-"împerecheate-n carte se mărită
Tema și cele 2 idei poetice semnificative
• Tema poeziei este constituită de condiția de damnat a poetului într-o societate meschină, care nu-l înțelege, o societate superficială, ce nu poate aprecia valoarea artei adevărate • O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este aceea a mediului închis, sufocant al cimitirului. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu sentimentul dezolării, al depresiei acutizate, fără posibilitate de eliberare. "Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt". • Multe poezii bacoviene încep cu caii-putere ai verbului. " Dormeau", la imperfect, alături de epitetul "adânc" sugerează nemișcarea, încremenirea într-o durată nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura antitetică- flori -gingăție, viață- de plumb- natură mineralizată, moartă, sunt completate de imagini auditive cu sonorități lugubre sau tactile ( sinestezii) ce subliniază amenințarea sfârșitului: " și era vânt", "și scârțâiau coroanele de plumb". Tabloul culminează cu claustrarea în spațiul cavoului, ilustrare a "sfârșitului continuu bacovian". • A doua imagine semnificativă este cea simbolică a "amorului de plumb" ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv. Metafora "amorul meu de plumb" sugerează " mineralizarea" sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică " dormea întors...și-am început să-l strig..." amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus.
Temă+2 imagini poetice
• Tema poeziei este reprezentată de întâlnirea neașteptată cu iubirea ca "întâmplare a ființei". Apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii în existența umană transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii, asupra sa. Iubirea este o stare de vibrare continua, o cale spre revelație si o modalitate de integrare în armoniile universale. • Prima idee poetică: scena vânătorii este evidențiată în atributele iubirii: sălbatică, puternică și necruțătoare. "Colții albi mi i-a înfipt în față" sugerează violența revelației și a rănirii. • A doua idee poetică: Momentul este marcat în a doua secvență poetică de o dublă transfigurare, a fiinţei invadate de sentiment şi a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. În fapt, lumea se recreează reiterând momentul genezei: "în jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura/când mai- larg, când mai aproape/ca o strângere de ape". Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstrucţie al cărei rezultat este modificarea fundamentală a percepţiei realului. Cercul simbolizează perfecțiunea și metamorfoza imaginii universului în viziunea poetică și este percepută prin simțuri autonome.
Titlul și lirism
• Titlul operei este simbolul plumb, cuvânt ce are drept corespondent în natură metalul ale cărui trăsături sugerează stări sufletesti, atitudini poetice: apăsare sufletească, angoasa, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial. • Este și motivul central al textului unde sugestia morții domină lumile exterioare și sufletești în detrimentul metalului toxic mineralizat. • Poezia bacoviană este a unui solitar și a unui prizonier, a unei conștiințe înspăimântate de sine,neant ("am început","să strig") și de lumea în care trăiește,așa cum nuanțează lirismul subiectiv prin intermediul formelor verbal-pronominale de persoana I:"stam","am început","să strig" și de adjectivul posesiv "amorul meu". Acest imaginar poetic înfățișează lumea ca pe un imens cimitir,unde tot ce este viu este toxic sub efectul metalului împietrit.
TITLUL, MOTIVE ȘI LIRISM
• Titlul poeziei exprimat prin structura apozitivă ,,Leoaică tânără, iubirea" propune o asociere inedită a acestui sentiment profund uman cu un mamifer puternic, feroce, metafora evidențiind paralelismul dintre iubire și leoaică. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea rămâne „regina" sentimentelor umane. Analogia dinte iubire și titlu evocă sensuri latente ale sentimentului precum cruzimea, forța, senzualitatea și starea hipnotic unde neputiința prăzii se sustrage. • Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului. • Lirismul identificat in opera lui Stanescu este un lirism de tip subiectiv reprezentat de marcile lexico-gramaticale ale eului liric precum formele verbalo-pronominale de persoana I: "mi-(a sărit)","mă (pândise), "mi-(am dus)" • Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
Titlu și lirism
• Titlul subliniază, conotativ și denotativ, ideea centrală a textului. Testamentul arghezian cuprinde atât descrierea moștenirii poetului, cât și instrucțiuni pentru ca genericul " fiu" căruia i se adresează să o poată folosi. Moștenirea -numele său- este adunat într-o carte. Modest, articolul nehotărât "o"- "o carte" sugerează imaginea de ansamblu a unei ample moșteniri culturale din care creația poetului constituie doar o parte. Pentru a fi relevantă și semnificativă, poezia sa trebuie să devină cea mai înaltă și mai rezistentă oglindire a vieții și a spiritualității colective, exprimate printr-o voce singulară. • Are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa. In sens propriu(denotativ),cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte, in legatura cu transmiterea averii sale. In sens figurat(conotativ),cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei:Vechiul Testament. si Noul Testament in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor adresate omenirii. Astfel creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. • Discursul liric avand un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica,transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume personal la pers. I și a II-a sg."eu","te","tine"; vb.la pers. I si a II-a sg."am ivit", "sa urci","am preschimbat"; adj.posesive la pers. I sg."cartea mea","strabunii mei", alternand spre diferentiere cu pers. a III-a,topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice) și voctivul "fiule" desemnând interlocutorul imaginar.
Simetria incipit-final
• Versul incipit "Dormeau adanc sicriele de plumb" cuprinde doua simboluri obsedante ale liricii lui George Bacovia, "sicrie" si "plumb" ce conduc la identificarea campului lexico-semantic al mortii, ca si verbul la imperfect cu determinare adverbiala "dormeau" care actualizeaza motivul somnului cu sens durativ. Versul aduce prima reluare a titlului "plumb" cuvant plasat la final de vers pentru a sugera inchiderea, imposibilitatea evadarii. • Personificarea "dormeau..sicriele" și epitetul verbal "dormeau adânc" simbolizează ideea morții ca somn profund. • Structural, poezia „Plumb" este construita pe principiul simetriei. Versurile sugereaza existenta a doua planuri, a doua universe distincte: prima strofa corespunde universului exterior (reprezentat de cimitir si de cavou), pentru ca a doua strofa sa corespunda unui univers interior (reprezentat de sentimentul iubirii care poarta si el amprenta mediului: „amorul meu de plumb"). • Structurat în 2 catrene și cuvântul "plumb" este repetat de 6 ori plasat în poziții simetrice, acesta prezintă și paralelismul sintactic și tehnica simbolistă a repetițiilor utilizând verbele "dormeau/dormea" și laitmotivul "stam singur".
Concluzie
• În concluzie, poezia „Leoaica tânără, iubirea" de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernistă specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric vitalist, în care iubirea este sentimentul dominant revitalizator atât pentru ființa sa, cât și pentru creație. Poezia se înscrie în estetica neomodernistă prin tratarea marilor teme (iubire, natură, timp), prin recursul la metaforă, prin sugestie, ambiguitate și prin expresivitatea versurilor.