Psihologie socială II

Pataasin ang iyong marka sa homework at exams ngayon gamit ang Quizwiz!

Factorii care influenţează agresivitatea

Factorii personali 2. Factorii de mediu 3. Variabile situaţionale

Factori pe baza cărora pot fi făcute predicţii dacă agresivitatea se exprimă sau nu prin acţiune

1. Comportamentul agresiv învăţat; 2. Activarea sau excitaţia dintr-o altă sursă; 3. Interpretarea stării de activare.

Categoriile teoriilor explicațiilor comportamentului agresiv

1. Explicaţii biologice; 2. Explicaţii biosociale; 3. Explicaţii din perspectiva psihologiei sociale.

Violenţa din audio-vizual - teorii

1. Violenţa TV la care au fost supuşi participanţii la experimente este deseori de gravitate medie şi de scurtă durată; 2. Violenţele la care sunt expuşi telespectatorii sunt mai extinse în timp şi mult mai reduse ca gravitate. 3. Violenţele la care sunt expuşi oamenii au ca effect dezinhibiţia; 4. Violenţa şi agresivitatea sunt deseori prezentate ca nefiind nocive victimelor. 5. În multe cazuri, agresorul este prezentat ca personaj pozitiv şi simpatic. Spre desoebire de poveştile clasice, rareori se spune despre el că a fost pedepsit pentru violenţele comise.

Comportamentul prosocial Definiţii şi teorii

1. comportamentul de ajutor; 2. altruismul sau atitudinea binevoitoare şi dezinteresată; 3. intervenţia martorului ocular.

Comunicarea socială implică multiple interacţiuni între:

1. subiecţi (emiţători şi receptori) explicite şi implicite (gestică, mimică, intenţionalitate, persuasiune etc.); 2. nivelurile conţinuturilor (informaţii şi structuri explicite sau persuasive); 3. canalele şi mijloacele de comunicare (comunicarea media intersectează, spre exemplu, cu comunicarea didactică, se suprapune ori înglobează comunicarea politică). Între comunicare şi informare nu poate fi pus semnul egal deoarece conceptele nu sunt sinonime. Comunicarea este genul proxim al informării care reprezintă unul dintre conţinuturile şi obiectivele ei.

Comunicarea socială, predilect în forma comunicării politice are trei dimensiuni, cu următoarele funcţii şi caracteristici:

1.Dimensiunea pragmatică presupune studiul practicilor de comunicare efectivă. 2. Dimensiunea simbolică se referă la limbaj, rituri, mituri şi mitologiile aliuzive sau explicite ale mesajului. 3. Dimensiunea structurală vizează canalele de comunicare prin care se realizează comunicarea socială: canale, reţele şi medii care transmit mesajele.

Este însă omul un animal cu agresivitate înnăscută sau dobândită?(1)

Aristotel remarca statutul său de element al ,,cetăţii" în afara căreia el nu poate trăi, căci "cel incapabil să existe într-o comunitate, sau care nu are nevoie s-o facă din cauza independenţei sale, nu este o parte a cetăţii, ci este ori fiară ori zeu" De la Platon la Comte, toate teoriile filozofice şi sociologice despre natura socială a omului sunt corelate cu teoriile despre stat. În acest sens, cercetările psihologiei sociale au configurat o ramură nouă, psihologia politică.

AGRESIVITATEA (DEFINIȚIE)

Cea mai la îndemână definiţie este aceea a unui comportament prin care se face rău intenţionat unei alte fiinţe vii. Ritualurile diverselor specii de animale şi păsări cauzate de eforturile de supravieţuire sau competiţiile între masculi în perioada de rut sunt exemple potrivite de manifestare a unei agresivităţi naturale

Criterii de clasificare şi tipuri de comunicare

Comunicarea publică implică şi strategia comunicării ierarhice şi a celei reciproce. Comunicarea reciprocă este aceea în care partenerii nu ocupă nici unul o poziţie privilegiată. Iniţiativa mesajului aparţine fiecăruia în egală măsură, iar mesajul este mai puţin previzibil, mai informat şi procesul ca atare este mai deschis perfecţionărilor. Predominanţa într-un anumit context este justificată de obiectivele vizate conţinutul transmis, metodele şi mijloacele de comunicare uzitate. În timp ce PR-ul transmite, locutorul (partener, client, cursant, ziarist, militant etc) îşi construieşte pe baza elementelor informaţionale emise, mesajul său, care, în parte, va fi returnat (explicit sau prin transparenţa mimicii, gesturilor, etc.) emiţătorului. La limita aceasta, emiţătorul face două acţiuni, aparent contradictorii: vorbeşte şi îşi ascultă simultan receptorii. De aceea comunicarea publică va dobândi un aspect improbabil, deoarece strategia comunicaţională, în orice moment, poate fi resemnificată.

Perspectiva psihologiei sociale asupra agresivităţii

Individul este deopotrivă cauză şi consecinţă a societăţii. Comportamentul individual este astfel determinat de credinţe, opinii, fapte, trebuinţe, scopuri, valori şi de anumite trăsături ale structurii sale cognitive şi motivaţionale care îi susţin şi controlează comportamentul. În acest sens, un mediu saturat de agresivitate îi ,,impregnează" pe cei care se nasc sau ajung în el.

Piramida trebuințelor umane

J. M. Faverge (1976) a schiţat astfel relaţia de ordine în structura stabilită de Maslow (img) Frustrarea sau satisfacerea acestor trebuinţe marchează mai mult sau mai puţin puternic dezvoltarea personalităţii, explică anumite comportamente individuale şi permite evaluarea mijloacelor oferite indivizilor de fiecare cultură pentru împlinirea lor.

Caracteristicile personale (1)

Latane şi Darley n-au identificat nici o trăsătură a personalităţii care să prezică exact dacă o persoană va ajuta pe alta. Încercările altor cercetători de-a desemna „bunii samarineni" dintr-o populaţie, au rămas fără succes. Totuşi există unele dovezi referitoare la relaţia dintre deprinderile specifice pe care le deţine individul şi dispoziţia acestuia de a le folosi pentru a-I ajuta pe alţii. Într-un sens mai general competenţele profesionale în domeniu favorizează intervenţia individului (medicii intervin în caz de accidente conform deprinderilor şi credinţei în ,,jurământul lui Hippocrate"). Centrarea pe nefericirile celorlalţi, conduce la altruism, focalizarea pe nefericirile personale la egocentrism.

Teorii referitoare la comportamentul de ajutor

Menţionăm, printre acestea, procesele atribuirii conform cărora o persoană se poate vedea pe sine ca fiind de ajutor iar această autoatribuire va servi la centrarea comportamentului pe opţiunea de ajutor când există mai multe posibilităţi. Dacă autoatribuirile noastre ne conduc la percepţia de sine că suntem de ajutor, atunci vom opta pentru ajutor mai degrabă decât să lăsăm pe cineva să o facă.

Comunicare şi persuasiune

Orice comunicare socială este şi un proces de legitimare al statusurilor şi rolurilor subiecţilor. Importanţa mesajului se asociază, de obicei, cu statutul şi rolul social al emiţătorului. Într-o dezbatere, spre exemplu, cel care ocupă o poziţie de nivel superior în piramida statusurilor participanţilor sau care coordonează interacţiunea transmite mesajele cele mai atent receptate.

Controlul agresivităţii

Pentru teoreticienii care consideră că agresivitatea reprezintă un impuls înnăscut, eliminarea ei este imposibilă. În scopul reducerii agresivităţii, Berkowitz (1989) subliniază necesitatea următoarelor măsuri: 1. reducerea stimulilor agresivi (asigurarea unei alimentaţii şi locuinţe adecvate); 2. întărirea normelor sociale faţă de agresivitate (recompensarea răspunsurilor non-agresive şi nerecompensarea celor agresive); 3. reducerea accesibilităţii la nivel mnezic la acţiunile agresive prin reducerea expunerii de ansamblu la modele agresive.

Pornografie şi agresivitate.

Pornografia a fost considerată ca un tip particular de material erotic în care elementele sexuale şi agresive se combină pentru a reprezenta forţa şi coerciţia unui act sexual. Freud (1938) a relevant existenţa unei legături strânse între agresivitate şi sexualitate. Atunci când materialele sexuale se obţin mai uşor, potenţialii agresori îşi obţin plăcerea din astfel de materiale şi nu trebuie să recurgă la violenţă. Bachy (1976) a observat însă că odată ce materialele pornografice pot fi procurate imediat, incidenţa violurilor mai degrabă a crescut decât a scăzut.

Comunicare, ideologie şi propagandă

Psihologia socială este ştiinţa fenomenelor de ideologie şi comunicare (Moscovici, 1976). Cea mai simplă definiţie a comunicării politice se referă la interacţiunea dintre guvernanţi şi guvernaţi şi conţine relaţiile, influenţele şi modificările psihosociale care decurg de aici. Elementul comun al numeroaselor şi diferitelor definţii ale comunicării politice este însă „intenţionalitatea": comunicarea politică fiind înţeleasă ca acţiune orientată pentru anumite scopuri politice. Strategiile sale implică reguli, proceduri, tehnici etc. Se identifică trei actori legitimi ai acestui tip de comunicare: a. politicienii; b. jurnaliştii; c. opinia publică prin intermediul anchetelor şi sondajelor de opinie.

Violenţa din audio-vizual

Psihologia studiază relaţia dintre influenţa socială a violenţei şi comportamentului agresiv prezentate de televiziune şi internet.

Este însă omul un animal cu agresivitate înnăscută sau dobândită?(2)

Teoriile lui Darwin (1859) au declarat continuitatea între comportamnetele diverselor specii animale şi om. Progresele biologiei, analogiile şi câteodată similitudinile stabilite între organismele vii şi societate au condus la ceea ce Kuhn (1972) numeşte o schimbare de paradigmă. În această viziune, psihologia pare mai apropiată biologiei decât fizicii, tendinţă favorizată şi de dezvoltarea şcolii europene de etologie Studiul agresivităţii oferă psihologilor avantajul de a o studia cu ajutorul medicinei moderne care permite studiul modificărilor de adrenalină. Natura a dotat speciile superioare ale regnului animal, ca şi pe om, cu o anumită capacitate de violenţă, care în funcţie de împrejurări, este folosită sau nu pentru a-şi captura prada sau pentru a se apăra. Cu referire strictă la specia umană, importante sunt circumstanţele ce determină omul să-şi exercite această disponibilitate nativă

Individ şi trebuinţe pro-sociale (definiție)

Wispe (1972) a definit comportamentul prosocial ca fiind comportamentul cu consecinţe sociale contributoare pozitiv la bunăstarea psihologică sau fizică a unei alte persoane. Trebuinţele (nevoile) umane sunt fie generale, proprii fiinţelor vii, în speţă celei umane, fie particulare, diferite în funcţie de personalitatea şi mediul cultural propriu fiecărui individ. În privinţa agresivităţii şi comportamentului prosocial reţinem observaţia lui Montagu (1942) care afirmă că oamenii par mai bine înzestraţi cu ,,instinctul războiului" decât cu cel al păcii.

Modelul reducerii stării negative

a fost construit ca alternativă la ipoteza empatie-altruism. Acesta sugerează că oamenii învaţă în copilărie că prin oferirea de ajutor se obţine satisfacţie. Iar satisfacţia aceasta îi poate ajuta să depăşească tristeţea şi vinovăţia (adică suferinţa personală în faţa suferinţei altuia).

Sunt citate două norme responsabile pentru altruism:

a) Principiul reciprocităţii conform căruia indivizii au obligaţia să răspundă în aceeaşi măsură la ajutorul primit. Cu cât este mai mare sacrificiul, cu atât mai mare este obligaţia noastră de a răspunde la nevoie. b) Norma responsabilităţii sociale conform căreia oamenii au obligaţia socială să ofere ajutor celor care au nevoie de el. Membrii comunităţii impun indivizilor să ofere ajutor fără să aştepte ca acest ajutor să fie recompensat. Un astfel de ajutor este adeseori anonim.

Explicaţiile biologice - clasificare

a) Teoriile psihanalitice asupra agresivităţii. Inconştientul uman este dominat de doi ,,stăpâni" cu tendinţe contrare: * erosul (instinctul vieţii) care conduce la instinctul de autoconservare; * thanatosul (instinctul morţii) care poate conduce la autodistrugere. b)Teorii etologice ale agresivităţii. Acestea provin din studiul comportamentului natural al animalelor. Etologii au sugerat existenţa unei acumulări de energie care îşi găseşte exprimarea în modele fixe de acţiune Eliberarea acestei energii depinde de un declanşator (trigger) al unui comportament ameninţător al animalului către alt animal b) Teoriile sociobiologice se centrează pe caracterul instinctiv, înnăscut al agresivităţii. Aceasta constituie o parte fundamentală a tuturor animalelor, inclusiv a omului. Toate explicaţiile biologice se centrează pe caracterul instinctiv şi înnăscut al agresivităţii.

FORMELE COMPORTAMENTULUI AGRESIV

a) agresivitatea fizică; b) agresivitatea verbală. Procesul acesta îmbracă forme de cea mai mare diversitate: de la conflicte între grupuri şi comunităţi care-au condus la practici socotite azi abominabile precum mâncatul prizonierilor morţi de către învingătorii anumitor triburi, la bombardamentul cu bomba atomică de la Hiroshima şi Nagasaki sau la ,,fabricile morţii" naziste din istoria modernă, până la soluţii diplomatice şi sancţiuni economice pentru comunităţile agresoare.

Decizia de a ajuta (procese)

a) procesele cognitive care includ o evaluare şi o interpretare a situaţiei, influenţând consecinţele cursurilor alternative de acţiune; b) procesele emoţionale care acţionează ca stimuli în determinarea oamenilor la acţiune.

Schema procesului de comunicare cuprinde următoarele elemente de bază:

a) subiecţii comunicării (emiţătorul şi receptor); b) situarea lor în context spaţial, temporal şi social; c) canalul de transmitere a mesajului; d) mesajul şi codul; e) feed-back-ul. Comunicarea se prezintă ca un proces dinamic în cursul căruia unele strategii se înlocuiesc cu altele conducându-i pe interlocutori la „deplasarea" unuia spre celalalt. În cazuri bine determinate se emit şi schimburile de „statut comunicaţional". Chiar şi atunci când comunicarea pare unidirecţională, de la profesor la elev - de pildă - ea nu este univocă întrucât simultan cu fluxul informaţional principal va lua naştere un flux adiacent, important prin funcţionalitate şi consecinţe, cel al feed-back-urilor care reglează comunicarea. Aceasta retroacţiune este atât de importantă încât, uneori, dacă nu se ţine cont de ea, întregul releu informaţional se poate bloca.

Temporalitatea are dimensiuni diferite, prin timp înţelegându- se:

a) timpul cronologic - exprimat cu ajutorul calendarului şi fusului orar; b) timpul psihologic (dimensiune a memoriei individuale şi al memoriei sociale); c) timpul ficţional exprimat prin sensurile atribuite conţinuturilor comunicării în relaţia trecut, prezent şi viitor d) durata situaţiilor şi faptelor invocate; e) timpul destinat comunicării şi al feed-back-ului.

Explicaţii biosociale - teorii

a). Ipoteza frustrare-agresivitate. Dollard et al. (1939) susţin că agresivitatea este întotdeauna provocată de un anumit eveniment sau de o situaţie frustrantă. Frustrarea este definită ca fiind orice lucru care interferează cu realizarea unui scop. Pe de altă parte, frustrarea nu duce inevitabil la agresivitate. Deşi sunt dovezi că agresivitate îşi are uneori originea în frustrare, relaţia nu este atât de puternică precum a sugerat Dollard. Proporţia de frustrare este de asemenea importantă. Frustrarea uşoară nu pare să ducă la un comportament agresiv. b. Teoria excitaţie-transfer (Zillman, 1988) oferă un model care încearcă să facă legătura între agresivitate şi anumite elemente din mediul înconjurător.

Diversitatea codurilor utilizate se asociază, de asemenea, cu competenţa comunicative. În cadrul acesteia se utilizează tehnici de comunicare precum:

a. Demonstraţia este un proces logic, bazat pe inferenţe deductive sau inductive. În centrul său stau valorile de adevăr, necesar şi evidenţă. b. Aserţiunea se bazează pe anumite premise, care, prin respectarea unor reguli de inferenţă care validează discursul explicativ, conduce la concluzii.

Există însă anumite proceduri care induc şi amplifică agresivitatea precum:

a. Depersonalizarea atât a victimei cât şi a agresorului potenţează agresivitatea. Sentimentul de anonimitate dat de uniforme în închisori şi lagăre, măştile folosite de organizaţia rasistă Ku Klux Klan şi ciorapii traşi pe faţă de jefuitorii de bănci sunt câteva exemple potrivite. b. Dezumanizarea victimelor, mai ales în situaţii de război. Oamenii din liniile duşmane sunt numiţi „obiective care trebuie rase de pe faţa pământului" sau „distrugeri colaterale" c. Alcoolul şi drogurile produc, de asemenea, dezinhibiţie. Experienţele făcute demonstrează că în cantităţi mici alcoolul reduce nivelul de agresivitate dar în cantităţi mai mari duce la creşterea agresivităţii. Marijuana conduce la descreşterea agresivităţii chiar administrată în doze mari.

2. Factorii de mediu precum:

a. Zgomotul. Donnerstein şi Wilson (1976) au adusdovezi în favoarea unei mai mari tendinţe spre agresivitateîn condiţiile unui zgomot puternic. b. Calitatea aerului. Rotton şi Frey (1976) au comparat rapoarte privind frecvenţa tulburărilor în familie în corelaţie cu proporţia de ozon din atmosferă. A constatat că zilele cu temperaturi înalte şi în care nu bătea vântul au precedat episoade violente. c. Căldura. Cunoscută şi sub numele efectul „lungii very fierbinţi" şi descrisă ca o relaţie lineară de Baron

Culturi colectiviste

ale căror caracteristici se manifestă predilect în Japonia şi unele ţări asiatice, cele din blocul excomunist marcate şi de tradiţiile ortodoxismului, numeroase culturi native americane şi din America Latină. Binele grupului este tratat ca fiind mai important decât dorinţele individului.

3. Variabile situaţionale

care amprentează un anumit moment sau fenomen constituind o provocare la agresivitate. Dacă cineva ne atacă fizic sau verbal, replicăm. Între acestea există o relaţie mai strânsă decât între aceea dintre frustrare şi agresiune. Percepţia intenţiei de atac are un anumit efect asupra acţiunii de ripostare. Dacă credem că cineva încearcă în mod intenţionat să ne atace, atunci ripostăm. Dezinhibiţia este o stare aparte care favorizează agresivitatea. Inhibiţiile faţă de agresivitate constituie o parte a procesului de socializare. În majoritatea societăţilor oamenii sunt învăţaţi că agresivitatea şi violenţa trebuie evitate. Ruşinea şi vinovăţia sunt atribuite comportării agresive.

Ipoteza lumii juste

conform căreia există o puternică legătură între cauză şi efect (oamenii primesc ceea ce merită, îşi merită soarta) ,,funcţionează" în explicarea cauzelor unui viol (vinovăţia este atribuită victimei care a avut un comportament sau o vestimentaţie provocatoare).

Ajutorul dat celor din jur şi altruismul

este explicat prin trei abordări: Abordări biologice. Biologii consideră că aşa cum este înnăscut instinctul de hrană, tot aşa există nevoia înnăscută a oamenilor de a se ajuta unii pe alţii. Faptul explică succesul comparativ al speciei umane. Abordări sociologice. Principalele probleme ale acestei abordării sunt: * Absenţa unor studii efectuate pe oameni care să sprijine explicaţia biologică a ajutorului; * Au fost ignorate cercetările extensive asupra comportamentului de ajutor realizate de către teoreticienii învăţării sociale. c. Abordările învăţării sociale care pot fi împărţite în două categorii: * cele bazate pe teoria de bază a învăţării; *cele care depind de învăţarea socială şi de modelare. Ambele postulează că nu există nici o tendinţă înnăscută de a ajuta pe alţii şi că acest comportament trebuie învăţat.

Factorii personali

incluzând diferenţele interindividuale ce ţin de personalitatea indivizilor. Ideea existenţei unei personalităţi agresive a preocupat cercetătorii şi opinia publică. Sunt dovezi că există un pattern comportamental predispus agresivităţii care a fost descris ca personalitate de tip A (Matthews, 1982). S-a descoperit şi că aceia care manifestă un astfel de comportament sunt mai predispuşi bolilor cardiace.

Culturi individualiste

reprezentative în acest sens fiind SUA, Canada, Australia, unele ţări din Europa Occidentală. Aceste culturi, influenţate şi de credinţele religioase protestante pun mai puţin accent pe responsabilitatea individului faţă de bunăstarea celorlalţi şi mai mult pe libertatea individului de a-şi urmări propriile scopuri.

Normele sociale ale comportamentului

sunt achiziţionate în copilărie prin învăţare. Ele specifică normalitatea şi anormalitatea comportamentului aşteptat în acea cultură. În aproape toate culturile există o normă care specifică faptul că egoismul este un lucru rău iar altruismul este ceva bun. În majoritatea culturilor provenite din normele etice ale religiei există prescrierea să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni. Prescripţiile creştinsimului de a ajuta săracii şi pe cei aflaţi în suferinţă are ca şi corespondent actual voluntariatul social.

COMUNICAREA SOCIALĂ (Definiție)

termen sinonim în majoritatea cazurilor cu comunicarea publică are, uzual, accepţiunea unui proces complex şi multifazial de transmitere, prin diverse canale, a conţinuturilor cognitive şi afective între indivizi şi grupuri sau grupuri (instituţii, organizaţii, partide) şi grupuri (instituţii, organizaţii, partide). Pentru analiza unei comunicări, Lasswell (1948) a propus răspunsul la întrebările: cine spune, ce spune, cui spune, prin ce mijloace şi cu ce rezultate? Comunicarea a fost înţeleasă mai întâi ca o sumă de factori din care fac parte emiţătorul, mesajul, receptorul, codul, canalul şi situaţia.

Ipoteza empatie-altruism

Împărtăşirea indirectă a emoţiilor unei alte persoane prin fenomenul empatiei favorizează altruismul faţă de aceasta (Batson et. al., 1991). S-a demonstrat şi pe bază experimentală că empatia poate produce o veritabilă motivaţie altruistă de a ajuta, diferită de ajutorul motivat egoist.

Caracteristicile personale (2)

În ceea ce priveşte diferenţele de gen, bărbaţii sunt mai dispuşi să ajute femeile decât invers. Cei care sunt mai atractivi fizic, vor primi mai cu uşurinţă ajutor. Femeile sunt mai dispuse să ofere ajutor emoţional. Dar bărbaţii intervin cu o frecvenţă mai mare în cazurile unor urgenţe periculoase. Experimentele pe tema raportului dintre dispoziţiile psihice şi comportamentul de ajutor au condus la concluziona că tristeţea datorată unor suferinţe proprii îi poate determina pe oameni să ajute.

Cultura şi altruismul

Între cultură şi altruism există anumite corelaţii în sensul că unele culturi sunt mai prosociale decât altele. Practicile de creştere a copiilor, pregătirea religioasă şi educaţia în ansamblul ei pot determina măsura în care oamenii sunt mai motivaţi să-i ajute pe alţii.

O definiţie a ideologiei

îi conferă atributele de „ansamblu mai mult sau mai puţin organizat de reprezentări şi explicaţii despre lume şi, în special despre lumea interacţiunilor sociale în care mobilul principal nu este de ordin verificator" (Deconchy, 1995, p. 226).


Kaugnay na mga set ng pag-aaral

Introduction to Networks Module 11 Quiz

View Set

AP Calculus Unit 2 Progress Check Part B

View Set

Windows Chapter 5 Concepts Exam (PARADIGM MICROSOFT OFFICE 2016)

View Set

NASM Chapter 19 Speed, Agility, and Quickness Training concepts

View Set

JAVA ch 7, Chapter 7 Arrays and ArrayLists Q5, BP - CH 6: Arrays and ArrayLists

View Set